Pizza cu mămăligă

Există oameni obsedaţi de originalitate şi oameni îngroziţi de aceasta. Cei dintâi nu vor să fie comparaţi cu nimeni altcineva, fac tot posibilul să inventeze lucruri noi pentru a se distanţa de ceilalţi, pentru a crea propria lume nouă. Cei din a doua categorie încearcă să îi izoleze şi să îi ridiculizeze cât mai mult pe cei dintâi, să urmeze şi să respecte cât mai fidel ei înşişi „trendul”. Prin urmare, cei din urmă vor fi tot timpul la modă, cei dintâi vor rămâne mereu în afara ei.

Majoritatea evident că sunt dintre cei la modă. Inventivii sunt foarte puţini. Aceştia s-au născut cu şi au cultivat până la patologie ceea ce am învăţat la facultate că se cheamă „teama de strămoşi”. Pentru că „aceia” sunt mulţi, înţelepţi şi, mai ales, morţi, adică imbatabili şi îţi dau, cel puţin la prima vedere, impresia că au descoperit tot ce se putea descoperi şi au inventat tot ce se putea inventa şi nu au mai lăsat nimic pentru tine. Tu, cel de azi, nu mai poţi fi original, oricât te-ai strădui. Iar când afli că de fapt au mai existat şi alte civilizaţii extrem de dezvoltate care au dispărut cu multe mii de ani înaintea celei mai vechi civilizaţii datate, ei bine, atunci îţi vine să îţi iei câmpii şi să nu mai faci nimic.

Tradiţiile sunt bune, indubitabil, pentru că ele conservă ceea ce s-a câştigat de-a lungul timpului cu ajutorul celor inventivi pomeniţi, dar, de foarte multe ori, ea este doar un fir roşu al lipsei de originalitate, un sistem de reguli şi cutume care înăbuşă cu totul până şi tentativa de a crea ceva nou, de a evolua, o scuză pentru a nu face nimic altceva. Exemplul cel mai bun îl găsim la ţară unde lucrurile se fac peste tot exact la fel de zeci, sute de ani, după reguli stricte, nescrise.

Mămăliga, bunăoară: în toate gospodăriile ai să vezi gospodinele cum pun apa la fiert cu sare, apoi, când aceasta clocoteşte, încep să adauge mălaiul şi să mestece în continuu cu făcăleţul sau alte instrumente pentru a se omogeniza conţinutul, pentru a nu face cocoloaşe, a nu se prinde de marginea ceaunului şi pentru a nu se arde ori afuma.

Ei bine, am aflat că şi italienii au un fel de mămăligă, dar pe care ei o fac punând încă de la început în recipient la fiert mălaiul, apa şi sarea şi aşteptând până acestea fierb la un loc, mestecând uşor doar din când în când pentru a nu se prinde ori arde. E drept că aici e nevoie de ceva experienţă pentru a nimeri cantităţile potrivite de ingrediente încă de la început, fiindcă apoi e mai greu să o faci. Concluzia e că rezultatul final tot mămăligă se cheamă şi tot acelaşi gust are.

Ia încearcă să convingi o tanti de la noi să facă mămăliga în felul ăsta, să vezi ce iese? Un refuz cât casa, mai mult ca sigur şi, probabil, chiar un ordin de interzicere de a mai călca în bucătărie ori de a mai da sfaturi legate de gătit. Nu aşa se face şi punct!… Nu contează rezultatul şi faptul că nu te mai chinui atât de mult cu mestecatul şi că ies mai puţine cocoloaşe, adică deloc. Important e că aşa se face şi basta, „bunica ştia ea de ce făcea aşa, iar eu fac la fel”. Mai îndrăzneşte o tentativă totuşi: sugerează, prin deschizătura uşii, că se poate face chiar şi pizza cu mămăligă, să vezi ce iese…

Mult mai multe exemple de acest fel există peste tot în lume. Fasolea se mănâncă doar cu murături, nu cu ceapă, ziua Domnului este doar duminica, sau doar sâmbăta, copacii se plantează întotdeauna primăvara ş.a.m.d.  Majoritatea făcându-se în mod inconştient, din obişnuinţă, din tradiţie, din reflex aproape. Pentru că în lumea premodernă omul era silit să se supună tradiţiei pentru a supravieţui, şi doar în lipsa ei să fie original. Descoperirile şi invenţiile dovedite a fi folositoare, foarte rare, erau preluate de ceilalţi şi perpetuate cu sfinţenie. Îţi trebuia însă ceva răbdare şi putere de convingere să dovedeşti unei comunităţi opace la tot ce e nou că un lucru se poate face şi altfel, dar merita efortul, chiar şi cu preţul vieţii…

Astăzi, însă, când totul e specializare, puterea de înăbuşire a originalităţii a căpătat forţe noi din partea ştiinţei. Pentru că ea a luat, mai ales în mediul urban, locul tradiţiei şi ea dictează regulile. „În faţa copiilor nu trebuie să vorbeşti urât pentru ca rămân traumatizaţi”, „nu e bine să mănânci imediat după ce te trezeşti, trebuie neapărat să aştepţi să treacă un interval de câteva zeci de minute pentru a lăsa corpul să se cureţe de toxine”, „nu se mănâncă fructe seara”, „masturbarea e benefică pentru organism, chiar recomandată” etc.

La un moment dat lucrurile devin atât de puternice, obişnuinţa atât de imbatabilă, încât nu mai ai nicio şansă de împotrivire, pur şi simplu trebuie să le urmezi. Dacă vecinul şi părinţii şi toate rudele fac ceramică, muzică ori construcţii, musai să fac şi eu, asta e raţiunea de a trăi. Soţia mea spunea că atunci când era elevă toate colegele ei se pregăteau pentru Liceul Pedagogic deoarece, şi asta este foarte interesant, nimeni nu ştia (sau nu voia să ştie) că se putea da şi la alte licee, la alte discipline. De fapt, cine încerca la altceva era considerat nebun, inconştient…

Este atât de greu să cauţi singur un drum, să te aventurezi pe „căi nebătute”, vorba lui Robert Frost, încât, de multe ori chiar nu merită efortul, sacrificiul. Originalitatea e mai mult un vis ce poate fi uşor uitat a doua zi.

Iar asta e valabil în toate domeniile. La scris, de pildă, mie personal îmi e teribil de frică să nu copiez stilul cuiva. Mi-e teamă să citesc ceva înainte de a scrie pentru că ştiu foarte bine că voi adopta inconştient stilul acela ultim pe care l-am lecturat şi asimilat. Mai ştiind, în acelaşi timp, că tot ce a fost mai bun în domeniu s-a realizat şi nu mai e nimic nou de spus ori arătat.

E adevărat că nu poate exista un stil absolut nou, acesta este mereu o combinaţie de mai multe influenţe asimilate conştient sau nu pe timpul vieţii, dar totuşi, când ştii că un cititor va spune după ce te va lectura că „semeni” foarte mult cu Slavici ori Agârbiceanu, fie el şi Eminescu ori Shakespeare, te cam dezamăgeşte, nu?…

Briscan Zara este scriitor şi publicist