Pornind de la tenis şi gimnastică

Necalificarea echipelor de gimnastică ale României şi ultimul eşec al Simonei Halep la finala WTA de la Singapore au dezamăgit mulţi români, dintre aceia pentru care sportul nu este sinonim cu fotbalul. Dacă stăm să ne gândim mai bine ambele eşecuri sunt cât se poate de previzibile.

Chiar dacă gimnastica feminină este coroana cu diamante tradiţională a sportului românesc, tenisul s-a aflat mai aproape de lumina reflectoarelor şi aceasta se întâmplă datorită acestei talentate şi capricioase Simona Halep. Tenisul românesc a avut câţiva sportivi de mare clasă în istorie, în frunte cu Ilie Năstase şi Simona, dar din păcate, niciunul n-a creat emulaţia caracteristică în jurul unei vedete, cum se întâmplă, de pildă, în Cehia. Considerat "sport burghez” în primii ani ai blestemăţiei comuniste, cu jucători nevoiţi să emigreze pentru a-şi continua cariera, tenisul l-a dat în spaţiul nostru carpatin mai întâi pe Ion Ţiriac, un jucător peste medie şi apoi pe superstarul Ilie Năstase, ambii apăruţi în perioada pseudo-liberală de la începuturile epocii Ceauşescu. Năstase şi-a depăşit cu mult norma permisă, iar oligarhia vremii i-a folosit renumele şi talentul, pentru a obţine bani şi imagine. Emulaţie? Într-un fel, da, fiindcă în România în care singurul tenis care conta era cel de masă, au apărut terenurile de tenis mare ca ciupercile după ploaie. Într-un altfel nu, fiindcă – speriată de statului de profesionist pe care a fost nevoită să îl accepte la Ilie Năstase – politrucimea a descurajat cât a putut apariţia unor noi stele, ceea ce a făcut ca talente gen Toma Ovici, Ioan Santeiu, Viorel Marcu sau Mariana Simionescu să ia calea bejaniei, iar Virginia Ruzici ori regretata Florenţa Mihai să fie oprite un timp de la deplasări. După 1990, sportul românesc a obţinut liberalizarea mult dorită, dar liberalizarea asta s-a dovedit niţel exagerată. Interesul guvernanţilor de toate culorile politice faţă de sport a scăzut, iar tenisul – o disciplină mult prea costisitoare – a devenit sportul copiilor de bani gata. Un talent izvorât dintr-o familie săracă, fotbalistul Bănel Nicoliţă, a reuşit să-şi scoată familia din foame, ceea ce este imposibil într-o situaţie similară a unui tenisman. Copiii aceştia de bani gata au fonduri asigurate pentru pregătire un timp, dar apoi se sting, din mai multe cauze: fie părinţii îi direcţionează spre o activitate mai puţin dependentă de curgerea ireparabilă a timpului, fie că aceşti tineri sunt captaţi de alte tentaţii şi deloc dispuşi la efortul necesar unei cariere prodigioase. În zona acestor explicaţii se poate găsi răspunsul la chestiunea diferenţei între realizările fetelor şi băieţilor în această disciplină. Succesul Simonei Halep – atâta timp cât poate fi considerat un succes o carieră departe de a fi încheiată – aparţine ei şi familiei sale şi aproape deloc mult iubitei patrii. De aceea, este recomandabil celor care au acuzat şi mai acuză încă lipsa de patriotism a Simonei, să se abţină. Nici un leuţ din contribuţia lor fiscală nu ajung la talente gen Simona Halep.

Trecând la gimnastică, eşecurile recente în acest sport reprezintă o încununare. Nu a eforturilor, ci a dezinteresului. După ce s-au pierdut atletismul, nataţia, boxul, handbalul, canotajul, sporturile care aduceau grosul medaliilor la Olimpiade, urma iremediabil gimnastica pentru a dovedi că degringolada sportului românesc este o chestiune de sistem: dezinteres din partea politicienilor (în afară, bineînţeles de tradiţionalele felicitări auto-băgătoare în seamă), de lipsa unei legislaţii favorizante, de neglijarea schimbului de mâine şi de abordarea pompieristică: Atletism? Ne scoate Gabi (sau Nico, sau "Struţul”); înot? Ne scoate Cami!; box? Ne scot Simionii!; canotaj? Ne scoate Lipa! etc. Cam aşa a fost şi cu gimnastica ajunsă acum la stadiul "Ne scoate Larisa!”. S-a întâmplat însă ca Larisa Iordache să prindă o zi proastă în calificările pe echipe. Şi nu ne-a mai scos, şi-a arătat clasa printr-o remarcabilă medalie la individual compus, dar s-a scos doar pe ea însăşi, de parcă ar fi vrut să demonstreze că o asemenea naţiune antisportivă nu o merită. În 1978, imediat după epopeea olimpică de la Montreal, echipa României a câştigat titlul mondial cu Nadia accidentată, iar alte două gimnaste cucereau medalii de aur pe aparate. Pe atunci, în domeniu lucrau Bela şi Martha Karolyi, cei care fac acum gloria gimnasticii americane. Acum, chiar şi mult-lăudaţii Belu-Bitang au preferat comoda hârţogărie de birou, activităţii la sală.

Ceea ce se poate spune şi scrie despre tenis şi gimnastică, este valabil şi pentru toate disciplinele – atât de multe – aflate în regres în sportul românesc. În 2000, la Sydney, România cucerea nouă titluri olimpice. În 2012, la Londra, doar două, contraperformanţă nemaiîntâlnită din 1964 încoace. N-ar fi exclus ca în 2016, preşedintele şi premierul României să primească la palatele Cotroceni, respectiv, Victoria, pe cei doi medaliaţi ai României, unul cu argint şi altul cu bronz, de la Rio. Sub privirile Gabrielei Szabo şi ale lui Alin Petrache, fericiţi că "s-au scos”.