Poveste de Crăciun

Vară dreaptă cu mama, Leontina era o femeie tulburător de frumoasă. Îmi amintesc statura ei princiară, părul blond, uşor ondulat, împletit într-o coadă bogată, pe care o rotea în jurul capului, ca o cunună de spice. Purta o rochie din stofă englezească bleumarin, păstrată, se pare, de dinaintea războiului, semn de distincţie, dar şi mărturie că alte mijloace pentru reînnoirea garderobei nu mai erau. N-am văzut niciodată o rochie atât de sofisticat croită, cu un sistem de inele de fildeş care reuşeau să-i pună impecabil în valoare eleganţa înnăscută. O văd aievea, pe la finele, “obsedantului deceniu”, când în ciuda nenorocirii ce se abătuse peste familie, îşi păstra întreaga demnitatea şi ţinută. Făcuse Şcoala normală, iar mama ei, tanti Domnica a hotărât, singură, că Leontina trebuie să se mărite cu un ofiţer. Femeie cu stare, rânduise ca dota să fie suficient de consistentă, pentru a nu rata şansa de a fi nevastă de ofiţer al Armatei Regale. Şi aşa a fost, Leontina măritându-se, după spusele mamei, în toamna lui 1940, cu un chipeş ofiţer “ de la oraş”, nenea Emil, cu nimic mai prejos decât fermecătoarea lui soţie. Domnica aranjase totul şi se îngrijise de cele mai mici detalii. Despre nunta făcută la arătoasa casă “din deal”, aflată în mijlocul acareturilor, s-a vorbit în toată plasa Codrenilor. Doar că în anul ce a urmat, în iunie 1941, Emil a plecat în “războiul sfânt”, împotriva bolşevicilor atei, pentru eliberarea Basarabiei, iar de acolo mai departe, în Crimeea. A supravieţuit în chip miraculos atentatului împotriva Comandamentului Armatei Române de la Odesa şi a fost trimis în misiune în Caucaz, ca ofiţer de vânători de munte. Căzut prizonier, avea să se întoarcă abia în 1956, atunci când mi-l amintesc şi eu vag. Mama m-a luat cu ea să-l vedem pe pribeagul din Siberia. Dar descrierea mamei despre falnicul ofiţer nu mai coincidea cu ceea ce îmi era dat să văd acum. Îmbătrânit, uşor aplecat de spate, cu pomeţii proeminenţi şi faţa de culoare sângerie, Emil era umbra tânărului de altădată. Parcă văd stinghereala lui în faţa atâtor rubedenii şi curioşi veniţi ca la urs. Era, se pare, printre ultimii prizonieri întorşi din Rusia. Dar Leontina se străduia ca totul să pară normal, de parcă istoria nu ar fi trecut atât de nemilos peste ei. Cu toate că era departe de “starea” de altădată, cei doi încercau să pareze, pentru a nu lăsa să se întrevadă semnele umilinţei. Cum în noua armată nu a mai avut loc, nenea Emil s-a apucat temeinic de treburile gospodăreşti, pentru care apela adesea la sfaturile tatei.

În fiecare an, îmi începeam la casa lor colindatul, uratul, semănatul şi cântecul de Stea. Acestea sunt şi cele mai vii amintiri ce le păstrez. Tanti Leontina ne invita în faţa icoanelor, ne dădea negreşit câte o bancnota nouă de cinci lei, ne oferea prăjituri complicate, neobişnuite pe la noi, după care ne reamintea să nu-i uităm şi în anul care vine. Dar minunea nu a durat decât doi ani. Era Ajunul Crăciunului din 1958, când mă pregăteam cu ceata să pornesc la colindat. Era pe la chindie când mama a intrat bocind în casă, cu vestea teribilă că nenea Emil a fost ridicat într-o dubă de miliţieni. În scurtă vreme tot satul vuia. Văd ca prin sticlă chipurile îngrozite ale oamenilor care se aşteptau la ce e mai rău. “Blestemaţii! – se tânguia mama – l-au luat în Sfânta zi de Ajun. Şi pentru ce pricină, că doar îşi dădea cotele la stat şi nu supăra pe nimeni”. Am întrebat pe mama dacă se mai cuvenea să le colindăm casa, când am primit vorbă de la tanti Leontina să nu-i ocolim. Deşi cu ochii în lacrimi, ne-a aşteptat dreaptă, a respectat ritualul străvechi şi n-a uitat să ne poftescă şi la anul. Nu bănuia însă că era ultima colindă în faţa icoanelor din casa cu cerdac alb al celei mai frumoase şi mai respectate familii de la noi. În anul ce a urmat, comuniştii i-au confiscat totul, pe motiv că “banditul” a complotat cu duşmanii “poporului muncitor”. Era în toamna anului 1959, când tanti Leontina, îmbrăcată în splendida ei rochie bleumarin din stofă englezească şi purtând o valijoară stacojie, s-a oprit la noi să-şi ia rămas bun. Mama a izbucnit în plâns, dar Leontina nu a dat o lacrimă, îndemnându-ne să fim tari, că vor urma vremuri şi mai grele. Tata a înhămat caii şi a condus-o la gară. Era ultima oară când o vedeam. A plecat la o mătuşă a ei de la Timişoara şi am aflat mai apoi că s-a angajat la o fabrică chimică. În scurt timp, peste povestea familiei s-a aşternut lespedea tăcerii. Intra în categoria subiectelor interzise. Despre “bandiţi” nu era pemis să vorbeşti nici măcar în şoaptă.

Anii au trecut, peste povestea verilor mamei s-a aşezat praful uitării, iar abia prin ’68, când ajunsesem flăcăiandru, am aflat de la un bătrân mai slobod la vorbă, când trăgea mai multe pahare, că lui Emil îi fusese interceptată scrisoarea unui vechi camarad de arme, care-l invita să-l urmeze în cruciada împotriva pângăritorilor de neam şi de credinţă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist