Povestea lui Fluturel şi a preafrumoasei şi nefericitei sale, frunza de dud (II)

Ce-i drept, Împărăţia nu mai avea pacea şi liniştea din vremea stră-stră-străbunicilor. De la un timp, Cel-cu-Două-Mâini-Două-Picioare-şi-o-Tărtăcuţă nu mai lopăta singur prin Deltă, îngânat de glas de ape. Dimpotrivă, venea, în mare viteză, purtat de nişte vehicule care scoteau fum şi flăcări şi, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, făceau şi-un zgomot care-ţi îngheţa sângele-n tine (dacă-l aveai). Când Cel-cu-Două-Mâini-Două-Picioare-şi-o-Tărtăcuţă îşi anunţa sosirea, slobozind, uneori, din nişte ţevi îndreptate spre cer, tunete şi fulgere nemaiauzite şi nemaivăzute decât atunci când se ciocneau norii, mânaţi de Vântul cel Rău, ei bine, în acele momente, nu doar Fluturii Împăratului, atât de firavi şi de sperioşi, dar şi animalele cele mari, de prin grinduri şi lăstărişuri, se ascundeau, păsările zburătăceau şi ele care-ncotro, încercând să scape de plumbii nemiloşi; până şi peştii, din solidaritate cu cei năpăstuiţi, se retrăgeau spre adâncurile Împărăţiei lor.  

Dar acesta nu era, totuşi, un motiv să părăseşti locul de baştină şi să-ţi cauţi altă Împărăţie. Cu atât mai mare a fost uimirea Împăratului şi-a Împărătesei, când Fluturel, fiul cel mic al lor, mezinul, Prâslea, li s-a înfăţişat şi le-a cerut îngăduinţa să le vorbească.

– Dragă mamă şi dragă tată!, a glăsuit el, cu o îndrăzneală de care bunii lui părinţi nu l-ar fi crezut în stare. Eu am crescut aici, alături de voi, care mi-aţi dat tot ce-aţi avut mai bun, m-aţi înconjurat cu dragostea şi protecţia voastră. Şi pentru asta mă-nchin vouă, şi vă voi fi veşnic recunoscător! Dar a venit timpul să-mi caut şi eu partea şi norocul, să cunosc lumea şi să mă bucur de frumuseţile ei. Rogu-vă, daţi-mi binecuvântarea!

Flutureasa-Împărăteasa a început, ca orice parte femeiască, în astfel de împrejurări, să dea la şoricei. Împăratul s-a ţinut băţos, chiar dacă i se umeziseră şi lui ochii. Vorba ceea: numai părinte de Fluturi să nu fii! Însă, ce puteau face? Vârsta îşi cerea drepturile, era în legea firii ca cei tineri să-şi ia zborul spre alte zări, de farmec pline. Aşa că l-au îmbrăţişat, i-au dat dezlegarea şi i-au urat noroc, Mezinului, acolo unde o ajunge.

– Mergi cu bine, dragul nostru, şi Cel de Sus să te aibă mereu în pază! Că mare e puterea şi împărăţia Lui!

Fluturel  a îngăimat şi el ceva, că abia-şi stăpânea lacrimile, şi-a pornit la drum. Gândul lui era ca, mai întâi, să cunoască ţinuturile ce înconjurau Împărăţia, aşa cum fusese învăţat la orele de Diriginţie, de către buna lui profesoară, Doamna Fluturman (de care se şi îndrăgostise un pic, prin clasa a V-a).

A luat-o spre Nord, trecând mai întâi peste un ţinut, neted ca-n palmă, Bărăgan numit de Cei-cu-Două-Mâini-Două-Picioare-şi-o-Tărtăcuţă. Pe-acolo, abia dacă găseai o frunză, pe care să te odihneşti. După un zbor de câteva zile, obosit, ars de soare şi pârlit îngrozitor, Fluturel a ajuns într-o pădure de i se zice Băneasa, unde s-a întâlnit cu Fluturaşi din alte neamuri, şi-au făcut împreună schimb de taine, fiecare spunându-şi povestea. Dar n-a stat mult, că era sfârşit e săptămână, uichend, iar carnivorii din capitala acelei ţări ieşiseră la iarbă verde, peste tot se înălţau focuri şi sfârâiau grătare, un miros de carne arsă infesta văzduhul, şi-o muzică îndrăcită îţi spărgea timpanele. Numai vegetarian şi meloman să nu fii, prin aceste locuri!, îşi zise Fluturel, şi-o luă la sănătoasa, ţinând mereu Nordul.

Pe Valea Prahovei, după ce survolă nişte îngrămădiri de case şi trecu prin nişte perdele groase de fum, de era a mirare cum mai puteau vieţui acolo Cei-cu-Două-Mâini-Două-Picioare-şi-o-Tărtăcuţă, totul lua, treptat, altitudine, pământul şi pădurile parcă se înclinau în faţa lui, apele curgeau, bucuroase, la vale, cerul era tot mai albastru şi mai strălucitor. Fluturel a trebuit să ia şi el înălţime, dar fără mare efort, purtat fiind de nişte binevoitori curenţi ascendenţi, care îl duceau într-o lume nemaivăzută. Îi ieşiră în cale ridicături uriaşe de pământ, acoperite de păduri şi fâneţuri, unde era o adevărată desfătare să poposeşti. Tot pe acolo dădu peste nişte arbori uriaşi, unii de un verde întunecat, alţii sclipind ca mii de oglinzi, în bătaia soarelui, un soi de copaci – i se spuse – ce rămân şi iarna cu cetina tot verde. Lucru de minune, pentru cineva născut şi crescut în Împărăţia apelor. În astfel de arbori nu prea te puteai opri, că aveau mii de ace, iar o simplă înţepătură l-ar fi putut lăsa fără o aripă, sau chiar i-ar putea fi, doamne-fereşte, fatală… Dar era o încântare să-i priveşti, cum îşi înălţau trupurile semeţe, mereu aproape de-a atinge cerul. Uneori, vălătuci de nori îşi găseau adăpost în Împărăţia Brazilor, ascunzându-se de Vântul cel Rău, care îi căuta peste tot, îi bulucea, ca pe nişte turme de oi, sau îi răzleţea, ca pe nişte oşti în derută.

– Dar brazii nu înţeapă norii?, întrebă Fluturel pe un Fluturoi de prin partea locului.

– Ei, cum să-i înţepe?!, râse acesta. Când o să mai creşti, îţi vei da seama de toate…

O lună întreagă hălădui Fluturel prin Ţara de Dincolo de Păduri, prin livezile pline de pomi înfloriţi şi prin crângurile de foioase. Nu întâmplător ţara aceea se numea Transilvania. Peste tot, Frunzele îl chemau cu dulcea lor legănare, câte una, mai îndrăzneaţă, l-ar fi vrut definitiv la pieptul ei, însă Fluturel se desprindea de ispită, cu-o grăbită sărutare, nu fără a-i promite fiecăreia că, de-o vrea Cel de Sus, o să revină pentru totdeauna în braţele ei.

La Solstiţiul de Vară, Fluturel trecu alţi munţi, alte păduri şi ape şi ajunse într-o ţară care se chema Ţara Fagilor sau Ţara de Sus, probabil pentru că se afla mai aproape de Dumnezeu. Câtă frunză, câtă iarbă creştea acolo, nimeni din neamul lui nu-şi putuse închipui! Doar din loc în loc, câte un perete întreg de munte se arăta dezgolit, de mai mare ruşinea! Mai văzuse şi-n alte părţi, pe unde colindase, Împărăţii ale Brazilor şi Molizilor, devastate, unele de furtuni şi vijelii năpraznice, altele de Cei-cu-Două-Mâini-Două-Picioare-şi-o-Tărtăcuţă. După câte se părea, Tărtăcuţa acestora era umplută cu seminţe de dovleac, dacă puteau să se lipsească de astfel de frumuseţi. Dar ce te puteai aştepta de la aşa nişte Arătări, când, până şi copiii lor alergau ca năucii, pe câmpuri şi pe dealuri, cu o plasă-n mână, să prindă Fluturi!? Iar după ce-i prindeau, îi înţepau c-un ac şi-i presau între nişte cartoane, faptă de care erau tare mândri. Pentru trebuşoara asta, învăţătoarele şi profesoarele lor îi felicitau şi le mai trânteau şi câte un 10 în catalog. Să vezi şi să nu crezi! Tot între cartoane, copiii Tărtăcuţelor puneau la presat şi câte-o frunză care, ruptă de la sânul mamei-păduri, îşi pierdea, treptat, clorofila, devenea palidă ca turta de ceară, se scorojea, de-ţi venea să-i plângi de milă. Pe noi, Fluturii – îşi zicea Fluturel – învăţătoarele noastre ne-au învăţat să iubim frunzele şi florile, ele fiind izvorul vieţii noastre şi raţiunea noastră de a fi. Păi nu? (Va urma)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist