Povestea puiului de cuc

Animaţie îngrijorată în lumea artistică ieşeană: preţuitul regizor Andrei Şerban – adică, nu un oarecine – a propus, public, comasarea Teatrului Naţional cu Opera. Ambele instituţii ar urma să aibă un singur director şi o administraţie comună, astfel sperându-se întru aplanarea conflictului latent sub zodia căruia Teatrul dramatic şi Teatrul liric împart aceeaşi scenă. Un fel de fuziune prin absorbţie, acum la modă, şi, cum e de bănuit, conducerea noii instituţii ar urma să revină unui director performant, Beatrice Rancea, în dauna directorului considerat mai puţin performant, Hagi-Culea. Probabil că reputatul regizor Andrei Şerban (care a montat câteva spectacole de răsunet la Operă), activând mult timp peste hotare, n-are ştiinţă de istoria inovaţiilor ceauşiste şi nu-şi închipuie că re-descoperă America şi reinventează roata: Administraţia comună a funcţionat, târâş-grăpiş, până la revoluţie. Ca director al Teatrului Naţional, administram nu numai Naţionalul şi Opera, ci şi Filarmonica, Teatrul „Luceafărul” şi Teatrul de la Suceava. Inovaţia a izvodit-o vestitul Cabinet 2 şi însoţea trecerea la absurda „autofinanţare”, când statul nu mai subvenţiona instituţiile de spectacole, iar implementarea harababurii a privegheat-o pas cu pas însăşi Elena Ceauşescu. Dacă Filarmonica dorea să-şi cumpere un muştiuc pentru tubă, venea cu referatul spre aprobare la directorul Teatrului Naţional, ritual ce trebuia să-l urmeze şi „Luceafărul” când îşi propunea o deplasare la Popricani, şi Teatrul din Suceava, ca să-şi tipărească afişele, şi Opera, de voia să-şi deratizeze spaţiile de repetiţii. Independenţa artistică ajunge evident afectată, dacă viaţa contabilă a celor cinci instituţii, inclusiv aprobarea statelor de salarii, depinde de o singură semnătură. În ciuda aberantului sistem (care, în paranteză fie spus, n-a condus la reducerea personalului funcţionăresc, ci, paradoxal, s-a arătat a avea efecte inverse!) n-au existat conflicte majore între Teatru şi Operă, iar când au apărut neînţelegerile de neocolit între doi locatari ai aceluiaşi imobil, au fost aplanate mai degrabă amical decât contondent-conflictual. Vreme de 11 ani, şi înainte şi după administrarea comună, Teatrul şi Opera au convieţuit onorabil în condiţiile date, de nedorit, dar şi de ne-ocolit. Glumind, aş putea spune că m-a ajutat… experienţa de viaţă: tânăr căsătorit, am „beneficiat” de un apartament cu două camere în comun cu familia strungarului Ciubuc de la răposata „Ţesătura” (colegul de convieţuire avea un singur disc, cu fanfara de la Cozmeşti, pe care-l punea în fiecare dimineaţă la 5,30, pentru a-şi stimula tonusul necesar unei noi zile de muncă). Amândouă familiile suportau cu greu situaţia (la vremea aceea, după modelul rusesc, se făceau repartiţii în comun) şi, cum n-aveau încotro, au trebuit să-şi afle soluţii până la o eventuală intrare în normalitate. Cum şi pentru Operă ar fi existat soluţia, dacă, investind aceleaşi fonduri, în loc să se construiască anexa Naţionalului, s-ar fi edificat un sediu pentru Teatrul liric. Dar, ce-a fost a fost, numai că propunerea lui Andrei Şerban (iertată fie-mi nedumerirea, dar nu ştiu de ce mereu vin ne-ieşeni să facă ordine la Iaşi!) n-ar leza profund însăşi istoria noastră culturală. Dacă liberalii şi pedeliştii doresc să fuzioneze renunţând, primii, la tradiţie şi identitate, e treaba lor, dar cel mai vechi teatru românesc nu poate să-şi abandoneze cei aproape 200 de ani de activitate neîntreruptă doar pentru a satisface ambiţiile unuia sau altuia. Directoarea Operei este un manager cu merite reale, care a izbutit să resusciteze Opera la Iaşi, a ştiut să gestioneze impecabil, între altele, un program de „promotion” bine structurat, agresiv chiar – şi cum s-a văzut, necesar. Una-i una, alta-i alta. Clădirea-bijuterie a fost edificată pentru Teatrul Naţional, este a Teatrului Naţional, s-a înscris ca atare în tradiţia culturală a românilor, a fost costisitor întreţinută şi repetat refăcută prin strădania şi cu fondurile atribuite Teatrului Naţional. Opera a început să funcţioneze sub acelaşi acoperiş la un secol după înfiinţarea Teatrului, iar toată povestea aminteşte pe aceea a puiului de cuc. O ştiţi: ajuns în cuib străin, azvârle odraslele celui ce l-a găzduit.