Poveşti pentru homo erectus

Zilele acestea are loc a 5-a ediţie a FILIT. În timp ce stăteam pe scările Teatrului Naţional, aşteptând să intru la una dintre întâlnirile de seară ale festivalului am văzut trecând pe strada din faţa clădirii mai multe BMW-uri, care mai de care mai dichisite, mai strălucitoare, mai de ultima oră. Mi-am dat seama, evident, că niciunul dintre cei care se aflau la volan sau pe scaunele pasagerilor din vehicule nu urma să vină la evenimentul pentru care aşteptam noi, o mulţime de domni şi doamne îmbrăcaţi cu ce aveam cel mai bun prin casă. Acele maşini se îndreptau indubitabil spre alt fel de evenimente, probabil mult mai interesante, din moment ce meritau atenţia unor oameni care îşi permit BMW-uri. Pentru că acei oameni, teoretic, ar trebui să fie vârful piramidei societăţii, nu-i aşa? Cei mai bogaţi sunt cei mai buni, cei mai valoroşi, ei sunt crema, prin urmare au şi acces la o viaţă de cea mai înaltă clasă, mult mai înaltă decât cei care vin cu, să zicem, Dacia, Renault, Volkswagen sau altele asemenea. Ei sunt persoanele reprezentative ale ţării în are trăim sau, mai bine zis, ale tribului extins în care trăim.

Pentru că, întinzând un pic limitele termenului, trebuie să admitem că o naţiune este tot un fel de trib, doar că la scară mai mare. Are aceeaşi structură, aceleaşi ierarhii, obiceiuri, reguli. Şi cum fiecare grup de oameni uniţi au anumite cutume şi simboluri ornamentale, cum ar fi pene colorate cu care îşi decorează capul sau fesele, fuste din piei de animale, inele uriaşe în nas sau urechi, tatuaje pe tot corpul sau în părţi mai sensibile, gâturi alungite cu inele de metal, picioare strivite în papuci prea mici, buze inferioare alungite cu greutăţi, capete rase şi cicatrizate, ţevi groase de bambus cu şnururi viu colorate cu care îşi împodobesc penisul ş.a.m.d., la fel şi la noi, în România, cel mai evident şi clar semn că faci parte din societate şi că te-ai integrat perfect, că ai fost acceptat de aceasta, e să îţi cumperi un BMW. Chiar nu e nicio glumă. Dacă ai alt tip de maşină sau nu ai deloc, înseamnă că nu ai trecut examenul de maturitate şi nu meriţi să posezi o femelă, să ai cortul tău, locul tău de vânătoare şi multe asemenea.

Examenul de maturitate la români a fost, este şi va fi mereu acelaşi: să îţi construieşti, să cucereşti, să câştigi sau să furi un mijloc mare şi la modă de transport. Înainte erau cai, boi, căruţe, sănii, şarete, astăzi este BMW-ul. Un tânăr care se consideră pregătit pentru demonstrarea maturităţii sale trebuie să îşi fabrice un plan de a intra în posesia unui exemplar cât mai scump şi actual al automobilului mai sus amintit. Chit că îşi amanetează sufletul, că devine sclav pentru o perioadă, că fură, că îşi vinde unul sau mai multe organe, că se îndatorează unor terţe persoane pentru tot restul vieţii, important e ca în final să fie văzut intrând, ieşind, sau stând relaxat la volanul unei maşini cu inscripţia cercului negru cu triunghiuri albastre şi albe. Nu vorbesc aici de fiii de şefi de trib care aspiră la un loc unde nu poate ajunge aproape nimeni, mă refer aici la scaunul de şofer al unui Mercedes Benz ediţie limitată, ci la un banal BMW, o construcţie pe roţi desăvârşită şi vulgară de-a dreptul prin perfecţiunea ei, şi care te poate duce în cele mai bune condiţii până la pragul alesei inimii tale.

Aşadar, tânărul pomenit trebuie să născocească cu orice preţ un plan de maturizare. Asta este examenul lui de trecere, de recunoaştere a meritelor, de impunere, de cucerire a unui loc respectabil printre semenii din trib.

Nu sunt mulţi cei care reuşesc să pună laba pe volanul respectiv, prin urmare, majoritatea populaţiei a rămas încă la nivel de adolescent, dacă nu cumva de copilandru cu mucii în gură, lipsit de orice drepturi şi crescut pe lângă cortul părinţilor, important, însă, este că în ultima perioadă sunt din ce în ce mai mulţi tineri trecuţi de maturizare… Iar asta ne bucură, nu-i aşa? Arată că naţiunea noastră e pe drumul cel bun, progresează.

Ei, şi ce fac acei fericiţi după ce dobândesc recunoaştere şi drepturi depline? Ce altceva pot face decât să meargă cu BMW-ul, nu-i aşa? De ici, colo, distanţa nu contează. Şi, odată cu asta, să îşi ocupe timpul cu întreţinerea şi adorarea lui: spălare, polişare, curăţare, reparare, alimentare, din nou spălare etc. Şi, evident, să meargă la întâlnirile lor, ale oamenilor maturi.

Ei trec, aşadar, nonşalanţi pe lângă Teatrul Naţional unde observă prin geamurile fumurii o mulţime de oameni care vor ceva, nu se ştie ce, probabil un spectacol cultural plictisitor sau ceva de genul… Şi se adună şi ei, ca şi noi, la poveşti. La poveşti reale!… Ei au poveştile lor despre cum au reuşit să dobândească un BMW şi cum decurge procesul de posesie şi întreţinere a lui. Noi doar cu ficţiunea, cu scriitorii naţionali şi internaţionali, cu laureaţii Nobel şi alte astfel de căcaturi.

Şi au dreptate, pentru că, în fond şi la urma urmei, ce sunt toate acestea spre care mergem noi zi de zi în cadrul FILIT decât nişte poveşti închipuite pe aceleaşi teme fără nicio finalitate, poveşti cu vieţi neîmplinite, cu nebuni, cu perverşi, cu monştri. Într-un trib nu e bine să fie prea multe poveşti pentru că acestea deviază atenţia tinerilor de la scopurile şi direcţia comună, bulversează mintea şi lasă cititorul frustrat, fără nicio perspectivă clară, fără nicio şansă de a mai face un plan pentru un BMW. Nu domnilor, viaţa unui om trebuie să fie ghidată de o singură poveste bazată pe realitate care să fie transmisă mai departe întocmai iar şi iar, acesta este firul roşu care trebuie să ne reprezinte: maşâna!…

Briscan Zara este doctor în filologie, scriitor şi publicist