Psihologia dezvoltării

Pe cine interesează că am avut o remarcabilă civilizaţie a satului, fără să putem spune acelaşi lucru despre civilizaţia urbană? Pe cine interesează că satul are o poveste tainică în timp ce oraşele au apărut ca locuri de târg pe drumurile comerciale populate mai degrabă de venetici? Găsim aici o deficienţă existenţială cu urmări în comportamentul nostru urban de azi. A fost deajuns să dispară constrângerile comuniste, să apară o brumă de prosperitate şi toate oraşele noastre au intrat într-o nedorită dezordine. Majoritatea orăşenilor nu au urbanitatea în sânge. Sunt citadini la prima, a doua, sau cel mult a treia generaţie. Mulţi au părinţi ţărani sau ţărani orăşenizaţi. Aşadar, de unde cultură urbană?

Vremurile au trecut peste noi fără să ne lase timp pentru consolidarea unor structuri sociale optime. Comunismul a distrus o pătură ţărănească ineficientă, de mici proprietari. Capitalismul care i-a urmat a distrus o pătură muncitorească ineficientă făcută din ţărani încă neadaptaţi la viaţa urbană. Aşadar, de unde eficienţă şi consecvenţă în realizarea unor obiective?

Marele război a distrus Germania în totalitate, dar n-a distrus spiritul de echipă şi disciplina consolidate de veacuri în practicarea oricărei meserii. Marele război a distrus Japonia în totalitate, dar n-a distrus spiritul de revanşă al samurailor. Marele război n-a distrus la noi mare lucru, dar radicalismul schimbărilor a măcinat în profunzime valorile fundamentale transformându-ne în bieţi oameni adaptabili. Acel fel de adaptabilitate cu două tăişuri. Te poţi adapta la bine, dar şi la rău cu aceeaşi nepăsare. Nu există în educaţia noastră acel suflu puternic, care ne-ar putea face în stare să schimbăm lumea.

Povestea un teolog român cum a ajuns om cu carte. Venise în sat un învăţător tânăr, animat de aspiraţiile mântuirii neamului. Misiunea lui era să nu lase să se piardă inteligenţele native. La finalizarea învăţământului primar, învăţătorul a vorbit cu tatăl copilului. “Bădie, băiatul acesta trebuie neapărat să meargă la liceu, în Bucureşti.” “Şi cum un învăţător dintr-un sat al României Mari nu era oarecine, bădia l-a ascultat.” “Dar ce trebuie să fac?” “În primul rând lasă-l să dea examen la liceul teologic. Apoi vom vedea.” Băiatul a dat examen. A intrat întreprimii, cu bursă la stat. Cu toate acestea înscrierea la cursuri presupunea uniformă, manuale şi un minimum de lucruri ce trebuiau cumpărate. “În anul acela, povesteşte Nechifor Crainic, că despre el e vorba, tata a hotărât să vândă unul dintre cei doi cai pe care îi avea şi porcul de Şrăciun. Cu aceste resurse am făcut faţă la înscriere.” Apoi, în scurt timp, muncind suplimentar, viitorul teolog a fost capabil să se autoîntreţină. Din această poveste reţinem rolul misionar al învăţătorului. Ţara avea nevoie de oameni capabili ca să poată creşte. Astăzi, e o ştire devenită banală, majoritatea copiilor performanţi aleg să părăsească România. Oare chiar nu avem nevoie de ei?

E îndeobşte cunoscut că o societate, o ţară puternică se clădeşte pe aşa numita clasă de mijloc. În mare parte mici întreprinzători ce ajung să producă 70 – 80 % din averea unei ţări. Pentru ei, o guvernare serioasă, face eforturi speciale pentru a-i susţine şi dezvolta: în educaţie, în structuri de îndrumare, în resurse financiare. De exemplu, în Statele Unite, încă prima putere a lumii, deşi ca mărime a populaţiei nu e nici pe departe prima, copiii sunt educaţi în spiritul competiţiei acute, în ideea că trebuie să reuşească în viaţă pe propriile picioare şi că în acest parcurs societate îi ajută. Şi e adevărat. Dacă vrei să-ţi începi propria afacere, prima condiţie aproape suficientă este să vrei. Cu ideea de afacere poţi merge la una din numeroasele agenţii de dezvoltare. Fie ele voluntare, lucrative, cu capital privat sau de stat. Ele te ajută nu doar în structurarea şi definitivarea proiectului de afacere, dar şi în identificarea şi accesarea surselor de finanţare. La rândul lor acestea pot fi private, publice locale, statale sau federale. Atât de orientaţi spre dezvoltare sunt americanii ăştia încât alocă bugete considerabile pentru susţinerea dezvoltării în toate zonele din lume unde au interese. Ei cred că propriile lor afaceri sunt mai prospere în relaţie cu o ţară care vrea să se dezvolte sau e deja dezvoltată. Revenind la micul afacerist american. După ce şi-a definit proiectul şi posibilităţile de finanţare, marea firmă primeşte autorizaţie de funcţionare în două zile! Cum vi se pare?

Să revenim pe plaiurile mioritice. Nimic din cele povestite de prin alte lumi, nu se întâmplă la noi. Copiii învaţă de mici că important în viaţă nu e ce şi cum face, ci cum te descurci. Orice idee de afacere moare în feşele birocraţiei şi din lipsa resurselor. Cu toţii „ştim” că e mai bine să ai pile. E mai bine să găseşti modul discret de a corupe pentru a… te dezvolta. Iţele sunt încâlcite din start. Aproape definitiv. Ele folosesc numai celor căţăraţi la putere. Ca atare n-au nici un interes să le descâlcească vreodată. Relevante pentru societatea noastră nu sunt inteligenţa, calitatea ideilor, onestitatea, competitivitatea. Ci ticăloşia, cârdăşia cu cei sus puşi, şmecheria, hoţia…

Evident, un asemenea mediu de existenţă ne împiedică să trăim comunitar. Ne împiedică să ne dezvoltăm sănătos. Ne împiedică să devenim puternici. De ce nu învăţăm de la alţii? Întrucât ar însemna să învăţăm pentru alţii. Ar însemna să fim generoşi nu doar cu copilul nostru, ci cu toţi copiii societăţii, aşa cum a fost învăţătorul lui Nechifor Crainic. Având în vedere cât de greu se dobândeşte această virtute, mă întreb, împreună cu dumneavoastră, dacă vom ajunge vreodată să trăim într-o ţară capabilă să devină puternică valorificându-şi propriile inteligenţe. Vom ajunge vreodată?!