Resentimente istorice şi dinamici geopolitice

"Un Bruxelles triumfător compară Brexitul cu cel de-al Treilea Reich", titrează Ambrose Evans-Pritchard un comentariu apărut vinerea trecută în secţiunea de opinii din The Telegraph. Autorul citează dintr-un alt comentariu, semnat de Gilles Merritt, preşedintele fondator al think tankului "Friends of Europe" (considerat de către Evans-Pritchard un fel de Înalt Prelat al ortodoxiei UE), pe website-ul organizaţiei. Aserţiunea, fără îndoială şocantă, trebuie însă văzută în context. Gilles Merritt plecând de la observaţia, în mare parte adevărată, că maniera în care decurg negocierile legate de Brexit ilustrează enorma forţă a Uniunii Europene. "Mulţumită Brexitului, valoarea proiectului european apare în adevărata sa lumină." Un element pe care el îl consideră la fel de relevant, din punctul de vedere al istoriei vechiului continent, precum apariţia celui de-al Treilea Reich sau Revoluţia Rusă.

Din perspectiva britanică, mai ales printre adepţii Brexitului, astfel de enunţuri ilustrează, din nou, nu fără temei, intenţia relativ larg răspândită la Bruxelles, adesea chiar exprimată deschis, de a face din procesul de desprindere a Marii Britanii de UE un caz şcoală de "pedeapsă disciplinară" (un fost oficial european influent îmi spunea cu câteva luni în urmă că la Comisie dorinţa larg răspândită este aceea de a "face să curgă sânge") aplicată unui fost membru rebel. Or, când o astfel de viziune devine dominantă, interesul şi atenţia acordate relaţiilor viitoare dintre Uniune şi o ţară de peste 60 de milioane de locuitori, a doua economie din Europa după Germania, un stat cheie în arhitectura de securitate continentală şi globală capătă un rol periferic. Aşa că, de o parte şi de alta a Canalului Mânecii, frustrările şi resentimentele se acutizează. În unele cercuri ideea de "a-şi lua revanşa" nu doar faţă de britanici, ci şi faţă de anglo-saxoni în general (trimiterea fiind evident la Statele Unite) a devenit aproape irezistibilă după Brexit. Un fost preşedinte BERD, francezul Jacques Attali mergea până într-acolo, într-o postare pe blogul său, încât să îndemne la o alianţă a Europei cu China împotriva Americii.

După terminarea Războiului Rece, mulţi au avut speranţa că aşa numita "ordine liberală", bazată pe respectul unor valori umane fundamentale, pe instituţii şi reguli de comportament, care să gestioneze conflictele şi relaţiile dintre state, va prevala gradual la nivel global. Sigur, am asistat la destule derapaje, conflicte regionale, însă în ansamblu aşteptările păreau, până la un punct, justificate. În acea perioadă a enunţat Francis Fukuyama celebra sa predicţie privind "sfârşitul istoriei" şi ideea că în final ordinea liberală va triumfa. Viziunea paralelă a lui Samuel Huntington (din "Ciocnirea civilizaţiilor") şi a altora, precum Robert Kaplan, în opinia cărora liniile de ruptură dintre civilizaţia occidentală, pe de o parte, şi lumea islamică, spaţiul rusesc sau China, pe de alta sunt ireconciliabile şi vor duce inevitabil la o competiţie geopolitică pentru putere şi influenţă în maniera tradiţională din secolele trecute, era considerată, cu o arogantă superioritate, drept una mioapă, incapabilă să înţeleagă sensul nou al istoriei.

Din păcate, explozia atacurilor teroriste islamice din anul 2000 încoace, conflictul din Ucraina, tensiunile din peninsula coreeană, comportamentul tot mai agresiv al Beijingului în Marea Chinei de Sud, nu fac, toate, decât să confirme teza lui Huntington. Speranţele că avantajele globalizării, societăţilor democratice deschise, sunt stimulente puternice pentru prezervarea ordinii liberale se dovedesc, pe zi ce trece, eronate, de-a dreptul naive. Iar ceea ce se întâmplă după Brexit, comportamentul Rusiei şi Chinei care militează activ pentru o nouă ordine internaţională (Serghei Lavrova a spus deschis asta la Conferinţa de Securitate de la Munchen de la începutul acestui an), "de-americanizată", nu fac decât să ilustreze eroarea de a "subestima resentimentele în istorie", de a crede că analiza pragmatică bazată pe costuri şi avantaje va prevala în faţa acestora.

Din această perspectivă entuziasmul lui Gilles Meritt privind forţa nestăvilită a proiectului european ar trebui privit cu destulă circumspecţie. Ca o trezire la realitate e suficient să amintim o declaraţie recentă a Beatei Szydlo, premierul polonez, care într-un interviu radio a susţinut că ţara sa ar fi îndreptăţită să ceară Germaniei despăgubiri pentru pierderile suferite în cel de-al doilea război mondial. În fapt este un deja vu. În timpul crizei datoriilor Greciei, am auzit aceleaşi tip de declaraţii şi la Atena. O ilustrare a tensiunilor acute care există în acest moment între Varşovia şi Berlin. Un ecou, la rândul său, a tensiunilor în relaţiile dintre Polonia şi Comisia Europeană. Care sunt, la rândul lor, departe de a fi unele izolate. Relaţiile cu Ungaria sunt la fel de dificile, ca să folosim un eufemism. Iar lista mai trebuie completată şi cu alte ţări de pe continent cu care Bruxelles-ul se află în conflict, de exemplu pe tema cotelor de refugiaţi. Ca să nu mai vorbim de proiectul Europei cu două viteze sau de criticile dure lansate de Emmanuel Macron la adresa Estului pe fondul tensiunilor legate de piaţa muncii.

O lectură a comentariilor care însoţesc articole precum cele referitoare la Brexit sau cel publicat de Financial Times sâmbăta trecută despre pretenţiile Poloniei faţă de Germania este extrem de instructivă, dar în egală măsură şi extrem de deprimantă. Vedem cum ies la suprafaţă, în valuri, resentimente istorice, pe care le credeam îngropate. Englezii regretă că au contribuit la eliberarea Franţei, şi în general a Europei, de ocupaţia nazistă. Indienii cred că li s-ar cuveni compensaţii de trilioane de la Imperiul Britanic. Şi sarabanda continuă, de pildă cu Spania şi Portugalia în raport cu America de Sud. Ce să mai vorbim de resentimentele chinezilor care vor să-ţi ia revanşa faţă de umilinţele din trecut sau de Moscova care nu se poate împăca nu doar cu pierderea ţărilor din fosta URSS, ci chiar şi a fostelor state satelite comuniste.

După cum subliniază profesorul Graham Allison, unul dintre cei mai importanţi experţi americani privind China, mai ales tandemul ruso-chinez militează pentru o descompunere a actualei ordini mondiale, de "sorginte americană", şi înlocuirea acesteia cu una nouă. Dorinţă pe care a exprimat-o, de altfel, recent, liderul chinez Xi Jinping, la reuniunea BRICS de la Xiamen, când a vorbit despre nevoia unei noi formule de guvernanţă mondială. Evident, astfel de declaraţii nu intra în detalii. Însă ceea ce Moscova sau Beijingul îşi doresc este evident o lume multipolară în care fiecare din marile puteri, în particular Statele Unite, Rusia şi China, să aibă sfera sa de influenţă. În care evident, la fel cum s-a întâmplat şi în perioada Uniunii Sovietice, să prevaleze tipul de societate, de valori, acceptate de fiecare putere dominantă. Vedem un astfel de exerciţiu, pe viu, în Cambodia, unde guvernul a suprimat în regim de blitzkrieg cam toate elementele care descriau o societate în care se consolidaseră, chiar dacă într-o formulă limitată, elemente ale unei societăţi democratice şi a unei prese independente.

Prin această lupă nouă, a unei lumi în prefaceri profunde, ar trebui să privească şi România evoluţiile din Europa, inclusiv din imediata noastră vecinătate. De exemplu ceea ce se întâmplă în Balcani unde Moscova a mers până într-acolo încât să orchestreze o încercare de asasinat (din fericire eşuată) a premierului din Muntenegru pentru a împiedica integrarea ţării în NATO. Din acelaşi motiv ar trebui să privim cu alţi ochi, foarte diferiţi de cei de acum 7-8 ani, şi alte evoluţii,  precum conflictul recent cu Ungaria, consildarea militară a Rusiei în Marea Neagră sau decuplarea accelerată a Turciei de spaţiul Occidental, inclusiv de NATO. Numai că, din păcate, pentru marea majoritate a politicienilor şi mass media lucrurile par îngheţate într-o fotografie euro-atlantică şi europeană care devine tot mai difuză şi mai imprevizibilă.