Responsabilitatea votului

Primul semn că începi să îmbătrâneşti nu vine din încheieturi, din bătăile mai accelerate ale inimii atunci când urci scările sau din respectul pe care ţi-l întorc nepotrivit persoanele de sex opus; primul semn de îmbătrânire îl sesizezi atunci când începi să-ţi dai seama că ai un trecut consistent, că ai, altfel spus, experienţă, bună sau rea (e naiv cine crede că experienţa e întotdeauna bună), în din ce în ce mai multe privinţe. Şi mai e un semn, la fel de pregnant: memoria se întoarce tot mai insistent către copilărie, caută să decupeze de acolo primele tresăriri ale conştiinţei şi să le distribuie într-o logică aparentă a ansamblului. Aşa şi eu acum, că tot mi-am propus să scriu despre votare, mă întorc automat către trecut.

Prima scenă legată de cabina de vot porneşte din copilărie, când îl însoţeam pe tatăl meu într-un loc aglomerat (se cam stătea şi atunci la coadă, dar mult mai puţin decât se stătea la ulei-zahăr-lapte-unt-carne-pâine chiar; oamenii erau mai disciplinaţi şi mai taciturni, nu prea înţelegeam eu de ce). În orice caz, curiozitatea mea începea dinainte de a ajunge acolo; am foarte bine conturată în minte o scenă în care îl întreb pe tatăl meu unde mergem. „Să alegem Preşedintele ţării”, îmi spunea el; „Păi, Preşedintele ţării nu este tovarăşul Nicolae Ceauşescu?”, mă nedumeream eu, gata preparat de la grădiniţă şi de la şcoală, uimit că e loc de alegere în această privinţă. „Este, intra tata în încurcătură, dar mergem să-l mai alegem încă o dată”. „Îl alegem, îl alegem, insistam eu, dar îl alegem dintre cine şi cine, e concurs?”. „Nu, nu e nici un concurs, îl alegem pe el şi gata!”, încerca tata să curme pisălogeala mea. Numai că naivitatea mă mai îndemna să dau glas şi unei curiozităţi elementare: „Dar dacă nu sunt doi, ce fel de concurs mai e ăsta şi de ce mai e nevoie să votăm dacă e doar unul?” Câţiva ani mai târziu, aveam să citesc nelămurirea lui Moromete, adresată fiului activist: „Ia să-mi răspunzi dumneata aicea la urmatoarea întrebare, daʼ să-mi dai un răspuns de om în toată puterea cuvântului, nu să te joci cu mine… Cum poţi dumneata să guvernezi fără opoziţie?!!” În fine, nu am reuşit atunci să înţeleg cum stau lucrurile cu politica, de vreme ce mie totul mi se părea clar: tovarăşul Nicolae Ceauşescu, căruia îi tocisem la şcoală un întreg şir de funcţii, era în fruntea ţării dintotdeauna şi pentru totdeauna.

După 1990, la cei 12 ani ai mei, mi-am contemplat părinţii şi bunicii, vecinii şi toţi cunoscuţii maturi cum mergeau la vot ca să salveze democraţia, ca să nu le fure nimeni revoluţia. Cam astea erau clişeele vehiculate în presă şi la televiziune, nu? Apoi, când am deschis ochii mai mari către lume, am început să am reacţii radicale contra unor candidaţi, dar de prozelitism nu am fost capabil decât foarte rar. Îmi vine şi azi greu să am o opţiune senină. Dar probabil că numai justiţia, dacă va fi cu adevărat independentă, ghidată de directivele europene, poate reforma clasa politică românească, aflată într-un marasm fără întrerupere de atâta amar de vreme. Am fost, prin urmare, silit să votez mai des împotriva cuiva decât cu încredere în vreun candidat. Când eram student, aşteptam scrâşnind din dinţi ceasuri întregi ca să-mi vină rândul să aplic ştampila pe numele pe care îl consideram nu neapărat mai bun, dar mai puţin rău. (Din câte observ, românii din străinătate au avut duminică parte de acelaşi tratament, iar studenţii din campusuri au trebuit să aştepte nişte hârtii care nu mai veneau şi nu mai veneau.) Nu a fost simplu să am o opţiune fermă de fiecare dată. Prin urmare, eu unul am mers mereu şi am votat sau, când nu am reuşit să înghit compromisul (în turul al II-lea din 2000, de pildă), măcar am anulat votul.

Mi se pare o aberaţie ipoteza unor intelectuali cu ifose care promovează votul cenzitar; în primul rând, pentru că nimeni nu are căderea să împartă oamenii în buni şi proşti; apoi, pentru că, aşa cum o fi ea, democraţia pare compromisul cel mai mic şi vine la pachet şi cu o grămadă de riscuri, dar îţi şi oferă portiţa de ieşire. Oricât de manipulată ar fi masa alegătorilor, există întotdeauna o marjă de reacţie-surpriză. Cred că de fiecare dată orice cetăţean responsabil trebuie să-şi exprime opţiunea; sau măcar aversiunea, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Nu mă număr printre cei care afirmă că a nu vota e o crimă: sacrificiile de acum 25 de ani, atât de nepotrivit invocate, pot justifica şi libertatea de a vota, şi pe cea de a nu vota. A vota e un drept; a nu vota e tot un drept. Fireşte, profilatic, de nu chiar igienic este să votezi, chiar dacă nu candidează nici un sfânt, nici un arhanghel, nici un erou. Dar candidatul ideal nu există şi nici nu a existat vreodată; mă tem că nici nu se va întrupa curând. Dumnezeu şi anturajul său observă lumea, bănuiesc, atent, dar discret, nu o dirijează din funcţiile politice. Mai degrabă Nefârtatul se infiltrează în acest mediu în care se simte acasă… Dezamăgirea unor intelectuali faţă de întreaga clasă politică, manifestată prin boicot, nu e o soluţie; nici măcar nu reprezintă un semnal de alarmă, pentru că de băgat în seamă nu-i bagă nimeni sau, în orice caz, nu cine trebuie. Se admiră reciproc şi, eventual, scriu articole de opinie anemice despre pasivitatea lor pe care o consideră activă.

Dimpotrivă, cred că boicotul unora convine acolo sus, în cercurile puterii, pentru că absenteismul încurajează alianţele de tot soiul, negocierile neprincipiale, compromisurile banalizate. Atunci când nu există o legitimitate covârşitoare obţinută prin vot, clasa politică îşi permite să rămână aceeaşi, doar că se regrupează periodic în tot soiul de formule fără legătură cu principiile, ideologia şi alte criterii golite de sens. Atitudinea se poate lua doar în cabina de vot, indiferent de alegere, indiferent dacă anulezi votul. O prezenţă masivă a românilor la vot ar diminua efectul manipulărilor şi al fraudărilor şi ar responsabiliza clasa politică. Ar micşora şi greutatea negocierilor balcanice. Soluţia acolo e, între perdeluţele cabinei. Forţa poporului, forţa societăţii civile stă în ştampilă. Votul e o responsabilitate. Dar una care poate fi cel mult recomandată, nu impusă; altfel riscăm să reactualizăm scenele electorale din copilăria mea… 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi