Revederi

„Bună dimineaţa”, „Bună seara”, „Bună ziua” – iată formule de salut, care se întâlnesc în forme mai mult sau mai puţin schimbate în toate limbile. Sunt, de fapt, să nu uităm aceasta, formule de urare, de bineţe. Îi urăm celui pe care-l întâlnim o bună dimineaţă, o bună seară, o bună zi. Nu există urarea „Bună noaptea”. Există doar formula „Noapte bună”, care înseamnă altceva, se urează somn şi vise plăcute. Îmi amintesc cum în copilăria mea depărtată, când am mers de câteva ori cu căruţa noaptea (mai aveau încă, nu le-o luaseră la colhoz), tata şi mama salutau pe cei întâlniţi în cale cu „bună seara”, deşi era noapte adâncă. Deci, noaptea nu este bună, ci rea, întunecoasă, ţine de tărâmul Celui Rău, a Zeului întunecat, de care trebuie să te fereşti. Aşa credeau străbunii noştri şi aşa s-au preluat aceste formule de către noi. A renunţa la ele e similar cu a renunţa la un organ vital, consider eu. Alte formule sunt şi mai explicite în reflectarea acestui mod de a gândi şi a trăi. Sunt cele care se zic la plecarea în călătorie: „Drum bun”, „Umblă cu Dumnezeu”, „Doamne ajută”, „Dumnezeu ţi-ajute încotro mergi”. Sau alte formule, unele deja vetuste, după cum vedeţi: „Noroc să dea Dumnezeu”, „Cu bine, sănătate”, „Bună masa la dumneavoastră” sau „Bine c-o ajutat Dumnezeu să mai veniţi pe la noi”. Să nu uităm de formulele de despărţire: „Să ne vedem cu bine”, „La revedere”, „Dumnezeu să te audă”. Toate aceste formule implică ideea de revedere şi aceea a unui zeu ajutător. Pânăşi formula „Adio” nu înseamnă o despărţire… definitivă. Adio nu e adio, ca să spunem aşa. Sensul primar înseamnă „La Dumnezeu” (cuvintele latineşti „ad” + „Deos”). Despărţirea oamenilor prin moarte nu este definitivă, ci va însemna o revedere „la Dumnezeu”, în Împărăţia Lui.

Maria Egipteanca a fugit din casa ei îndestulatăşi a trăit 17 ani o viaţă de prostituată. Îşi făcea „meseria” nu din nevoie, ca celelalte, ci din poftă nesătulă, din distracţie şi plăcere. În fine, are o revelaţie în faţa unei icoane a Maicii Domnului şi începe o viaţă de pustnică. După 30 de ani de post şi rugăciuni vine într-o zi duhovnicul ei şi o întreabă:

– Te mai mănâncă poftele, Mario?

– Ca nişte tigri, părinte, ca nişte tigri.

Zice un prieten: „Cât de vital suntem legaţi de trecutul nostru. Identitatea şi civilizaţia sunt astăzi pe ducă. Începem să redevenim hoardă. Pentru mine violatorii de la Vaslui sau din alte locuri ale ţării, găştile din suburbiile Parisului şi din alte metropole europene ori mămicile dezabuzate şi debusolate, care părăsesc Anglia ca să se înroleze în armata ISIS fac parte din aceleaşi fenomene incipiente de hoardă anticivilizaţională. Când diverşi cer, în virtutea gândirii de tip hollywoodian, ca Biblia să se schimbe şi Iisus să nu mai fie omorât la final (nu e o glumă, s-a întâmplat once upon a time in America), când în Franţa suntem foarte aproape ca numele localităţilor cu „Saint” să fie interzise, înseamnă că ceva grav se întâmplă cu civilizaţia noastră. Probabil că totul a început când omul a refuzat să se mai socoată o creaţie a lui Dumnezeu şi a propus propriul său proiect de om. Şi, iată, azi acest proiect îşi dă duhul în hominidul arătat mai sus, în trăncăneala corect politicăşi deja defuncta multiculturalitate. Din proiectul acela de om, adică din omul-Dumnezeu denunţat de Dostoievski, n-a mai rămas aproape nimic. Cultul banului a devenit chiar un cult, unul pseudo, desigur, care nu poate duce decât la crimă. Despre clasa politică ce să mai zici! Să nu crezi că numai la noi e coruptă. Ipochimenii noştri sunt doar mai primitivi, mai avari, fiindcă se află în faza de secol XIX a acumulării de capital. Ceilalţi sunt mai abili şi, deci, mai perfizi. Vorbind despre perioada sa când a fost ministru de externe, Andrei Pleşu se mira cât de iresponsabili sunt mulţi politicieni din fruntea Europei şi cum de aceasta mai poate merge înainte.

Aici ne aflăm! Sigur, vei fi voind să colorez totul cu problemele pozitive. Sunt de bună seamă, dar chiar vreţi să ne furăm căciula unii de la alţii? Am vorbit de eşecul proiectului de om pe care l-a propus omul când a afirmat că „Dumnezeu a murit”. Ei, astăzi iată un lucru ”pozitiv” (pozitiv pe dracu!): proiectul corpului. Noii habotnici ai cultului corpului au împânzit lumea. Toţi luptă pentru body-building, toţi vor să–şi mântuiască corpul, cred că se pot mântui prin corp. Călărirea aparatului de fitness a devenit noua rugăciune, reţetele de argilă sau de ceai de ploşniţă au luat locul sfintelor moaşte. Totul pentru corp, totul pentru victorie, adică pentru prelungirea vieţii până la degenerescenţă sau Alzheimer. Ne construim genetic încă înainte de naştere, atentând la statutul nostru de creaţie a lui Dumnezeu, ne alungim, ne micşorăm, ne rotunjim, ne modelăm, ne muşchiulăm, ne siliconăm („îs nişte ţâţe acolo, ce dracu! doar nu-i operaţie pe cord). Până când, Doamne!”

Aceste lucruri mi-au fost spuse de un prieten la o bere (poate unele lucruri le-am uitat, pe altele le-am deformat sau am adăugat altele). Eu zâmbeam neîncrezător şi puţin în zeflemea. Apoi, mergând către casă, parcă ceva mă strângea în spate: Dacă totuşi toate ar fi adevărate? Doamne!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist