Românul şi UE – fabulă

Cum nu se poate mai frumoasă începea să fie ziua. Soarele încă nu înviase de tot, dar lumina lui se anunţa din ce în ce mai îndrăzneaţă. Se adunau acum nori trandafirii în jurul ei, ca o cortină, dincolo de care se pregătea parcă un spectacol grandios.

Se întinse luuung, trase aer în piept adââânc. Deschise geamul. Răcoarea năvăli în casă şi îi deşteptă simţurile. Începând să anticipeze aventura, tresări şi, cu mişcări rapide, făcu înviorarea. Nu e timp de pierdut, acum e momentul, acum cât e proaspăt totul şi nu se răzgândeşte. Colegii lui probabil erau deja îmbrăcaţi şi pregătiţi de treabă. Da, avea chef, chiar avea chef! Sări în picioare, se scutură, strânse din pumni şi din dinţi. Se privi în oglindă, făcu o figură fioroasă. Daaa, aşa, merge. Hai! La treabă!…

Avea un plan bine pus la punct, de aia nici nu prea a dormit cum trebuia noaptea. Cu ochii închişi ştia fiecare detaliu. E drept că acum, cu ochii deschişi nu prea îşi mai aminteşte clar înşiruirea lor logică, nu mai ştie exact nici care e prima mişcare, dar îi va veni ea pe moment, n-are rost să se gândească pentru că pierde timp.

Cizme, haină groasă, căciulă, mănuşi, cuţit, puşcă. Afară. Ooo, dar chiar e frig. Noroiul se lipeşte imediat de talpă şi îngreunează mersul. În câmp deschis bate şi vântul. Oare care era prima mişcare? Tot nu şi-o aminteşte. Mai bine făcea o repetiţie înainte sau o scria pe o hârtie, ceva. Lasă că îi vine ea, la stres vine imediat… Faţa i se răceşte, nasul smârcâie, nu mai ocoleşte bălţile, merge de-a dreptul. Are oricum cizme şi nu îl deranjează umezeala.

Colegii sunt deja la locul stabilit. Vorbesc cu puştile atârnate pe umăr. Unii râd, alţii fumează. Totul e pregătit. Avea şi o glumă inspirată în cap, dar a uitat-o. Ba nu, şi-a amintit-o, dar e prea târziu să o mai spună că nu ar pica bine. De-acuma se împart zonele. Ceva e ciudat la colegii lui, nu sunt murdari de noroi. Nici pe haine, nici pe cizme. De ce oare? Puteau veni atât de dimineaţă şi au apucat să şi le şteargă? Dar ce rost ar avea? Noroiul de pe cizmele lui ajunge până la glezne, abia dacă mai poate merge, dar se descurcă. Un gând îl străfulgeră deodată: dacă şi-a uitat cartuşele acasă? Era singurul lucru la care nu se gândise dimineaţă. Îi rămăsese mintea la soarele din geam şi la senzaţia de răcoare care îl copleşise. Îşi pipăi repede geanta. Erau acolo. E salvat. Merge mai departe. Ah, din cauza gândurilor n-a fost atent la ce s-a discutat. Cine pleacă, unde? El ce face? Încearcă să deducă cele hotărâte din întrebări adiacente adresate colegului cel mai apropiat. Dar acesta nu-l aude, sau îl înţelege greşit. Îi zâmbeşte şi îi urează ceva bătându-l amical pe umăr. Dar mâncarea şi-a luat-o? Apa? Cum şi-au curăţat ăştia cizmele, frate?

Ceilalţi încep să se împrăştie deodată pe câmp. Cum, gata? Am pornit? Nu mai vorbim şi noi un pic? Se lasă o linişte totală. Iarba foşneşte uşor în bătaia vântului, frigul nu mai e aşa de înţepător, iar soarele e deasupra orizontului. Totule atât de frumos… Un miros de natură proaspătă stăpâneşte toatecelelalte simţuri, iar liniştea amplifică şi mai mult starea de beatitudine. E paralizat. De ce să meargă mai departe? Ceea ce şi-a dorit primeşte chiar acum. Frumuseţe pură, plăcerea absolută a animalului liber. Ştie foarte bine că nu va împuşca nimic azi, deşi ar trebui s-o facă. Locul lui nu e printre ei, locul lui e aici, aşa, în nemişcare şi contemplare. Dar, totuşi, care era prima mişcare? Trebuie, la urma urmei, să facă ceva! Cizmele i s-au înfundat în noroi şi la orice mişcare apa de sub ele musteşte făcând un zgomot sâcâitor. Şi care era rolul ce i se atribuise? Ar fi trebuit să fie mai atent, e totuşi parte dintr-o comunitate, nu poate fi indiferent…

Se aplecă pe vine şi privi locul, ca un vânător încruntat, de la nivelul ierbii. Era şi mai interesant. Sălbatic. Aduse puşca în faţă, pipăi cuţitul în teacă. Perfeeect…

De la nemişcare îl prinse frigul, un fior porni din creştetul capului şi se sfârşi în călcâie. Trebuie să se mişte, altfel o să îngheţe. Din tot teatrul ăsta pasiv n-o să câştige nimic decât o boală. Se urni, dar nu putu. Cizmele erau lipite prin vacuum în masa de noroi. Niciun picior nu se putea clinti. Trase cu putere. Degeaba. Încercă să se încline uşor în faţă şi să desprindă mai întâi călcâiele. Un călcâi ieşi într-adevăr din mocirlă, dar insuficient, iar dacă se apleca mai tare se putea dezechilibra. Începură să se audă primele împuşcături în depărtare. Un chiot. Încă unul. Colegii cu cizmele curăţate trăgeau foc după foc. Animalele cădeau sub gloanţele lor. Aveau cu ce îşi hrăni familiile, aveau cu ce îşi face provizii, aveau cu ce se lăuda. O furie stupidă îl năpădi. Ce dracu face? De ce e atât de tâmpit? Ieşi naibii afară şi trage şi tu măcar un foc în aer, omoară şi tu măcar un mormoloc, ceva! Se smunci turbat. Cizmele îl ţintuiau în loc în continuare. Se zbătu, se întoarse, se trase în sus, în jos, în stânga în dreapta, în faţă, în spate. Se dezechilibră şi căzu pe spate. În ultima secundă azvârli braţele înapoi ca să se sprijine în ele. Reuşi să se oprească, dar acum era şi cu mâinile înfundate în glod. Pe spate cu faţa în sus, în cea mai penibilă poziţie. Puşca, azvârlită din repezeală, stătea înfiptă în ţeavă printre ierburi.

Primul coleg care l-a găsit a vrut să ţipe de spaimă, dar, când şi-a dat seama ce se întâmplase, a izbucnit în râs. Restul Europei a făcut la fel. Abia atunci şi-a amintit românulcare era prima lui mişcare: voise să scuipe printre dinţi precum Clint Eastwood, de faţă cu toţi, ca să-i impresioneze. De-acolo totul mergea uns. Nu i-a ieşit.