Satule, vatră frumoasă

Ajunşi veseli în sat pe seară, aveam sufletul preaplin. O boare de lumină se lăsase peste grajdurile coşcovite de la CAP, peste glodurile satului amestecate cu căcăreze, până şi peste cocioabele ţigăneşti fără garduri. O babă cu barbă, chiftind prin noroaie, mi se părea o barbă cu babă. Acuma mă simţeam în stare să boiesc în nişte scrieri ţărani în culorile tradiţionale, căci altminteri ţăranii din sat nu semănau deloc cu cei din literatura clasică. Poate doar copiii lui Bulişcă, care ieşeau cu dărabul de mămăligă din casă şi îl mâncau la faţa locului, direct pe parcela ceapeului, cu pătlăgele crude-coapte, cum se nimerea; poate ei, zic, să semene cu copiii din Desculţ. Altfel, nimeni şi nimic nu semăna. Popa nu semăna nici pe departe cu popa Tanda: juca poker cu primarul şi s-a cărăbănit cu banii de clopot strânşi de la oameni. Miliţienii nu semănau cu jăndarii clasici decât la bătaie. Ionii, Anele şi Floricile nu erau apăsaţi de blestemul pământului şi al iubirii, ci de cum să plece mai repede şi să se angajeze la Galaţi sau Braşov. Buciumul nu suna cu jale, nici măcar unul de artizanat, cumpărat pe valută de la „Romarta”. Nu erau cărărui neştiute ca-n Sadoveanu, ci cărări lunecoase, gloduroase şi pline de scaieţi, iar pe izlaz vacile de la CAP erau vaci şi atât: scheletice şi pline de baligă, verificându-şi tromboanele, la fel ca văcarii claxonul personal: „uăi!”, „hăi!”, „băi!”.

Un fluierat ne opreşte în mijlocul glodului. Era Fănică zis Cărănidă, un cunoscut de-al lui Mihăilă, care ne văzuse de peste gard şi acuma venea fleoşc-fleoşc prin noroaie după noi să ne invite să-i „cinstim casa”. „Haide, dom’ profesor!”, zice mărinimos Mihăilă. Şi eu eram cuprins de o generozitate de nabab, aşa că ne-am întors din drum să-i cinstim casa lui Fănică, mai bine zis beciul, căci am poposit la gura gârliciului. Acolo mai era tovarăşul Horneanu, un tip c-o figură bolfoasă de culoarea mălaiului şi nişte ochi alburii, apoşi. Dacă mai adăugăm şi faptul că stătea tot timpul rânjit, semăna cu un bostan-felinar înfipt seara în ostreţe, ca să sperie pe trecători. Tovarăşul Horneanu, ne-a explicat scurt Fănică, a venit la noi în sat „cu ocazia campaniei de toamnă”. A doua zi ne-am dumirit că tovarăşul Horneanu venise din partea Secu (nu a mănăstirii, ci… ştiţi dumneavoastră) să supravegheze buna desfăşurare a muncilor agricole de toamnă, ca să nu atentăm la avutul obştesc, adică. Şi Fănică Cărănidă venise la muncile agricole de toamnă. Lucra la Borzeşti şi şi-a luat concediu, ca să strângă via şi păpuşoii, fiindcă nu mai avea cine, „moşnegii s-au mutat pe deal”, le-a făcut casă cu uşa-n pod acolo. După vreo trei pahare de sculău, producţie locală, şi slănină cu autoservire, căci Fănică ne dăduse nişte cuţite şi tăiam direct din bucăţile atârnate în bagdadie, discuţiile s-au încins. Dar să spun mai întâi că am plătit sculăul şi slănina după vreo trei zile, când am început practica agricolă cu şcoala. Pe tarla a apărut Fănică Cărănidă şi ne-a rugat să punem elevii să-i „soluţioneze” glugile de păpuşoi. El singur n-ar fi terminat nici la Crăciun. Îl puteam refuza?

Aşadar, discuţia era în toi, argumentaţiile – furibunde! Numai că fiecare avea punctul său de vedere, la care ţinea cu încăpăţânare. Eu încercam să înşirui, cum făcusem cândva la examen, limbile paleosiberiene, că l-am lăsat ca la dentist pe dom’ Rotundu. Mihăilă vorbea însă despre Fâşia Gaza şi capacitatea de luptă a israelienilor, neuitând de rolul fundamental al Goldei Meir. Iar tovarăşul Horneanu era de acord că, dacă te ridici de jos, din sărăcie şi noroaie, nu trebuie să priveşti de sus pe ceilalţi de unde-ai plecat, numai că s-a săturat să mănânce de-o săptămână numai pui fript cu mămăligă şi mujdei, cum îi făcea gazda. În fine, nu-mi mai amintesc tot miezul convorbirilor, dar, fără doar şi poate, ne alimentam gândemele cu firimiturile ostiei comuniste.

Pe înnoptate am pornit către casă. Nu pot spune poeticeşte că auzeam în lina noapte fine sfere sfârâind, sfârtecate strigându-se-n divin, dar clefăitul glodurilor ştiu bine că-l auzeam. Auzeam şi urletele paznicilor de la viile din deal. Era frig şi se „cinstiseră” să se încălzească. Plus că localnicii obişnuiau să le dăruiască seară de seară sticle de vin. Astfel îşi completau beţii, pardon, bieţii oameni cantitatea de struguri pentru vinul ce va să vină. 

Acasă am ajuns cam ezitant. De-abia am urcat scările paradite de la tanti Pinuţa, gazda.

– Unde ai fost, măi?, m-a întrebat Maria mea, sfânta mea Marie, văzându-mi cucuiul fleşcăit în frunte (pe care-l căpătasem în urma unei căzături) şi ochii bleojdiţi.

Iar eu i-am răspuns parcă dintr-un banc cu Bulă:

– Am fost cu p’opa’anda.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist