Şcoala de Solomonie

A murit Solomon Marcus, cel mai important matematician român de la Grigore Moisil încoace. A scris zeci de cărţi ce au descoperit sau traversat teritorii fabuloase, a creat o extraordinară pepinieră de matematicieni (cei mai mulţi dintre ei devenind mândria altor ţări!), a fost activ până în ultima clipă şi – mai ales – s-a zbătut enorm să aducă ceva bun în educaţia românească.

Din păcate, cei din fruntea ţării care trebuiau să-l asculte fie au râs a neam prost, fie nu l-au înţeles, fie nu l-au băgat în seamă. Pentru că Solomon Marcus (deşi cu o eleganţă desăvârşită) punea mereu degetul pe rană şi cam durea atingerea sa. Printre multe altele, a criticat mereu modul tembel în care sunt concepute manualele din România, cuvântul cheie fiind "agresiunea". O agresiune care subminează dezvoltarea armonioasă a elevului, prin avalanşa de informaţii fără cap şi fără coadă cu care îl sufocă necontenit de la vârste fragede. Evident, nu e deloc o întâmplare că societatea însăşi a devenit una deosebit de agresivă. Pentru Solomon Marcus, jocul – cu accent pe explorare, competiţie şi cooperare -, trebuie aşezat la baza educaţiei. Aici, în joc, regăsim adevărata iniţiere în misterele universului.

Matematicianul moldovean a arătat de asemenea că în şcoala românească există o ruptură între clasa a şaşea şi clasa a şaptea, între perioada copilăriei şi cea a "inocenţei pierdute". La noi, saltul se face în gol, pentru că gimnaziul este un fel de struţo-cămilă, nici şcoală primară, nici liceu, în care cei mai mulţi dascăli (la fel ca majoritatea părinţilor) nu sesizează amploarea transformărilor prin care trec elevii.

Debutul adolescenţei este ignorat de toată lumea, deşi această etapă este cea mai importantă în formarea personalităţii. Nu (doar) hormonii, ci schimbările uluitoare din creier provoacă această metamorfoză, pe care habar n-avem s-o valorificăm nici în folosul omului, nici în folosul societăţii.

În plus, Solomon Marcus a denunţat deseori nerespectarea drepturilor fundamentale ale copilului atât de către părinţii denaturaţi, cât şi de către societatea bolnavă de indiferenţă. În absenţa educaţiei, vom vedea în jur tot mai mulţi paraziţi sociali, incapabili să respecte reguli minime de conduită. Ei sunt cei care vor ucide doar pentru a se bucura de traiul mai bun (decât propria viaţă) din închisori. Dar şi în lipsa unei educaţii subordonate imperativelor societăţii globalizate, vom avea parte de uriaşe armate de indivizi inutili şi nefericiţi, care nu vor pricepe nimic din miracolul vieţii. Ei vor reprezenta viitoarea carne de tun.

M-am întrebat întotdeauna de ce niciun ministru al Educaţiei nu a avut curajul să construiască măcar o singură şcoală în care să se aplice principiile în care credea Solomon Marcus. Măcar una singură – cu titlul de experiment. Dar dacă nu mă îndoiesc nicio secundă că toţi copiii ar fi bucuroşi să participe la o astfel de aventură, am dubii serioase că avem mulţi dascăli capabili să predea în genul acesta de şcoală.

Lăsaţi copiii să întrebe! Doar aşa vor înţelege semnele vremurilor.