Şcoala, lupta de clasă şi elitele

Ştim cu toţii că în învăţământul românesc lucrurile nu stau bine. O ştim de mai multă vreme, de aceea rămânem sceptici când ni se anunţă că se pregăteşte încă o reformă, a nu ştiu câta dintr-un şir ce devine fără număr. Rădăcinile răului sunt însă mai adânci şi poate că nu e lipsit de interes să ne întoarcem puţin în timp.

Sistemul educaţional românesc a fost distrus o dată cu instalarea regimului comunist. Partidul şi-a propus, din capul locului, să lichideze „şcoala burgheză” şi să-i promoveze, prin orice mijloace, pe fiii „clasei muncitoare”. Ciclul şcolar cuprindea doar zece ani, cei care lucrau în producţie puteau face liceul la seral sau la fără frecvenţă (aşa s-au şcolit foarte multe cadre ale partidului). În universităţi au loc masive „epurări”, în jurul lui 1950 sunt desfiinţate o serie întreagă de secţii, cum ar fi cele de limbi străine (exceptând limba rusă, evident). Proliferează, în schimb, fel de fel de „universităţi muncitoreşti” şi de „şcoli de partid”, a căror expresie supremă va fi aşa-zisa Academie „Ştefan Gheorghiu”. Lucrurile încep să se schimbe, mai întâi timid, apoi mai substanţial, în anii ’60. Se renunţă, în 1962, la o practică ce ne pare astăzi aberantă, care impunea, la admiterea în facultăţi, o cotă de 50% din locuri pentru candidaţii cu „origine sănătoasă”, pentru restul de 50% urmând să se bată candidaţii provenind din familii de profesori, medici şi alte categorii de intelectuali, ca să nu mai vorbim de copiii de „chiaburi” ori de preoţi ce plecau din start cu un handicap aproape insurmontabil. Interesant e că unii juni stângişti de astăzi evocă nostalgic acele vremuri (pe care nu le-au cunoscut direct) lăudând politica puterii comuniste de a promova pe tinerii proveniţi din păturile „de jos” ale societăţii. Da, numai că acest „generos” program era înfăptuit prin sacrificarea, fără remuşcări, a altor categorii de tineri… Situaţia este incomparabil mai bună în a doua jumătate a anilor ’60 şi în deceniul următor. Ciclul şcolar ajunge la 12 ani, în universităţi sunt cinci ani de studii, se reînfiinţează facultăţi şi secţii, dar, periodic, şurubul ideologic se strânge, mai ales în ce priveşte facultăţile de ştiinţe sociale (filosofia, istoria, iar sociologia este pur şi simplu desfiinţată). În mod curios însă, învăţământul performant coexistă cu cel mediocru sau chiar de un nivel foarte scăzut. Funcţionează, astfel, aşa-numitele „institute pedagogice” de trei ani (cunoscute sub porecla de ”Sorbone”), funcţionează şi secţiile de „fără frecvenţă”. Am putut aprecia nemijlocit, ca atâţia alţi colegi ai mei, diferenţa dintre studenţii de la cursurile de zi şi cei de la FF. În ultimul deceniu de comunism, pe fondul unei degringolade generale, şi învăţământul se resimte. În universităţi nu se mai fac avansări, posturile fiind blocate. Cifra de şcolarizare, la disciplinele umaniste îndeosebi, scade încontinuu. Absolvenţii pătrund foarte greu în oraşele mari, ce fuseseră decretate „închise”. Iar la ţară ştim ce condiţii erau (şi, vai, încă sunt în multe locuri).

Nu e mai puţin adevărat că activiştii de partid au beneficiat din plin de posibilităţile pe care le-a oferit noul regim. Comentam aici, în urmă cu două săptămâni, volumul trei de documente din Istoria comunismului din România, volum realizat de Dorin Dobrincu, Armand Goşu şi Mihnea Berindei. Găsim acolo, în notele din subsol, o mulţime de date biografice ale unor activişti de partid, unii de prim rang, alţii de importanţă mai modestă, alţii, în fine, complet uitaţi. Numeroşi sunt cei care pornesc de jos: sunt „la bază” mecanici, lăcătuşi, instalatori gaze, strungari, mineri, electricieni, zidari, cazangii, tâmplari, ajustori, ţesătoare etc. Între 1947-1950 absolvă cursuri de o lună, de trei, de şase, la felurite şcoli de cadre ale partidului, ce pot funcţiona şi pe lângă consiliile regionale şi chiar raionale. Alte etape – universităţile muncitoreşti sau Universitatea Serală de Marxism-Leninism (iar pentru cei mai merituoşi – studii în Uniunea Sovietică). Dacă adăugau şi o diplomă de la o facultate oarecare (foarte adesea la fără frecvenţă), respectivii aveau toate şansele să promoveze în ierarhia de partid şi de stat, să ajungă miniştri, academicieni ş.a.m.d., semnul căderii lor în dizgraţie fiind trimiterea ca… ambasadori într-o ţară africană sau asiatică. Şi, bineînţeles, obligatorie era trecerea pe la Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”.

Lumea se schimbă, năravurile rămân… Bună parte dintre politicienii noştri au făcut o fixaţie pentru titlul de doctor, pe care îl obţin în condiţii de flagrantă necunoaştere a normelor ştiinţifice de redactare a unei teze de doctorat. Îi vedem apoi trecându-şi în CV  stagii la diferite instituţii cu nume impozante, precum Colegiul Naţional de Apărare, Academia de Poliţie „Al.I.Cuza”, Academia Naţională de Informaţii (acolo unde oficiază Gabriel Oprea) etc. Sunt acestea noile noastre elite? Să nu comitem o greşeală de perspectivă. Valoarea răspunde altor criterii, iar o reformă cu adevărat benefică a învăţământului românesc ar fi aceea care ar reinstaura întâietatea meritocraţiei autentice.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor