Scurtă istorie

Cearta de-a urbanismul prilejuită de noul plan urbanistic general, palidă de altfel, inconsistentă, pune în evidenţă nivelul coborât de cultură urbană la Iaşi. Ne-am fi aşteptat, ne-am fi dorit ca oraşul nostru, datorită istoriei sale, să fie un promotor al urbanismului românesc. Un promotor al spaţialităţii specifice unei culturi puternice, cu identitate. Un model de dezvoltare urbană. Nu e o utopie. Este o dorinţă îndreptăţită o dată mai mult de aspiraţiile noastre de a câştiga titlul de capitală culturală europeană. Ori astăzi, cearta despre care vorbim se reduce la acuze rudimentare. Vai (văleu!) ce slabi sunt urbaniştii bucureşteni şi ce buni, la propriu şi la figurat, sunt aceia locali, implicaţi cu tot dezinteresul lor în soluţionarea marilor probleme ale Iaşului! Sau, privind din partea opusă, cât de ciudaţi sunt „urbaniştii” locali capabili să intre în proiect cu puterea oferită de administraţie, după ureche, intuitiv şi sentimental! Evident, dintr-o asemenea dispută nu are nimeni nici un câştig. Dimpotrivă rămân doi mari păgubiţi, Iaşul cu toate frumuseţile lui şi ieşenii cu întregul lor oraş.

Întâmplarea a făcut să fiu implicat în povestea contemporană, democratică, a urbanismului dulcelui târg. Încă din 1991, planul urbanistic general a fost contractat cu Habitat Proiect, societate de proiectare locală, urmaşă a fostului institut de proiectări comunist. La sfârşitul anului 1994, şeful de proiect de atunci considera că pug-ul nu va putea fi terminat, din cauze obiective, în următorii 10-15 ani. Firma ieşeană reuşise să condiţioneze, pentru o suprafaţă consistentă din oraş, obţinerea unei autorizaţii. Era clar. În aceste condiţii nu exista nici un interes pentru reglementarea întregului spaţiu urban şi a pierderii de sub control a găinii cu ouă de aur, cum era considerat pug-ul de către chiar realizatorii lui de atunci…

În acelaşi timp, la Institutul de arhitectură "Ion Mincu” Bucureşti, unde exista singura catedră de urbanism din ţară, profesorii specializaţi dădeau asigurarea că un pug poate şi trebuie făcut cam într-un an şi jumătate. Atunci s-a făcut, la Primăria Iaşi, o consultare cu aproape toţi arhitecţii cu experienţă în urbanism din oraş. Întrebarea a fost: cum, unde să facem planul urbanistic general al Iaşilor, la Iaşi sau la Bucureşti? Cu o singură excepţie, în persoana profesorului arhitect Virgiliu Onofrei, toţi ceilalţi au considerat că un plan urbanistic aşa de amplu, de important, e mai bine să fie făcut de urbanişti ai Institutului „Ion Mincu” Bucureşti. Aşa s-a făcut vechiul „pug” al Iaşilor, e drept, cu o largă consultare a specialiştilor locali din diverse domenii, şi cu participarea arhitecţilor din Iaşi la elaborarea studiilor de fundamentare.

Acum vreo 7-8 ani s-a pus problema reactualizării pug-ului. În timpul trecut, când au funcţionat regulamentele propuse şi aprobate în Consiliul Local, au apărut iarăşi nesfârşite discuţii privind capacitatea unor urbanişti din afara oraşului de a înţelege problemele noastre urbane. Am încercat atunci să mobilizez competenţele locale pentru a realiza, în sfârşit, ca pe vremea comuniştilor, pug-ul la Iaşi. Era un moment potrivit. Exista un model conceput de urbanişti. El trebuia doar adus la realităţile considerate a fi mult mai bine cunoscute de specialiştii locali. Surpriză! După mai multe runde de negocieri, concluzia arhitecţilor ieşeni, inclusiv a acelora care fac parte acum din comisia tehnică a primăriei, a fost că e mai bine ca pug-ul să se facă la Bucureşti! Ceea ce s-a şi întâmplat. Întrebarea e când au judecat corect arhitecţii noştrii, atunci când au decis externalizarea proiectului sau acum când intervin prin puterea administraţiei locale în desăvârşirea lui?! Răspunsul meu sincer este că atunci. De ce? Întrucât la Iaşi, în puternicul nostru centru universitar, nu există o şcoală de urbanism. Mai grav, la Iaşi nu există nici măcar un atelier de urbanism. Şi mai grav, la Iaşi nu sunt urbanişti capabili să acopere toate specializările necesare în realizarea unui pug.

E momentul să facem o distincţie. Să separăm apele. Arhitectura e arta organizării spaţiului. A unui anume spaţiu cultural. În parte şi urbanismul este asemenea. Dar numai în parte. Dezvoltarea unui oraş implică înţelegerea specifică, în profunzime, a unor mecanisme economice, sociale, culturale. Acestea nu ţin doar de sistematizarea unui spaţiu. Mai curând sistematizarea spaţiului este efectul concluziv al modului de funcţionare şi de dezvoltare ale acelor mecanisme. În aşa context e foarte uşor de căzut în eroare. Orice arhitect crede că îşi poate folosi arta, cu acelaşi succes în ambele domenii, arhitectură şi urbanism. Fals, chiar dacă sunt interferente! Înţelegerea realităţilor urbane necesită instrumente care nu sunt, cu necesitate, în mâna talentată, creatoare, imaginativă a unui arhitect. Sunt toate şansele ca talentul, creativitatea, imaginaţia unui arhitect fără specializare în urbanism, folosite în dezvoltarea unui oraş, să fie simplă energie risipită în vânt. Fără diagnosticul celorlalţi urbanişti veniţi din domeniul economiei, sociologiei, istoriei, traficului şi altele, oraşul frumos desenat de arhitect n-ar avea nici un sens. Doar unul ideal, utopic.

În concluzie. Speranţa ca oraşul nostru să devină promotorul unui urbanism românesc este, astăzi, foarte mititică. Micimea ei se susţine şi prin rezultatul struţo-cămilesc al „colaborării” dintre urbaniştii bucureşteni cu arhitecţii ieşeni, vizibil în noul plan urbanistic general. De unde această indezirabilă concluzie? Este simplu. Nimeni în Iaşi, în momentul de faţă, nu ne-ar putea prezenta, cu minimă elocvenţă, principiile culturale, economice, sociale şi spaţiale ce fundamentează noua propunere. Apoi, înţelegându-le, să putem zice da, la Iaşi sunt bune şanse pentru o sinteză pragmatică de urbanism românesc. Acest „da” ar fi în perfectă concordanţă cu definirea Iaşului de către arhitectul G.M.Cantacuzino. Acest mare om de cultură credea că oraşul nostru este "cea mai valoroasă sinteză de urbanism românesc”. Dacă mă înşel, l-aş ruga pe acela care poate să mă contrazică.