Semi-coma electorală

Eu nu vreau să mai scriu despre politică, dar dacă se tot prelungesc aceste alegeri, ce pot să fac? Mai ales că îmi amintesc de vremurile când am fost eu însumi „catindat”, participant activ în bătălia pentru o „foncţie” şi ştiu ce simte cineva în situaţia respectivă.

De exemplu, ştiu că fiecare ins prezent pe buletinul de vot nu mai este lucid. Porneşte de la o stare de normalitate, în care este oarecum conştient de realitatea înconjurătoare, de poziţia lui în partid, în lumea politică, ştie în mare imaginea pe care o are poporul despre el, dar, încetul cu încetul, din momentul în care este propulsat în cursa electorală şi până în ziua alegerilor, trăieşte într-un continuu vis, o plutire în irealitate, într-o stare de beţie autentică. Nu mai există nimeni şi nimic în jurul său decât el şi postul care îl aşteaptă. E normal, într-un fel asta pentru că te face să te concentrezi cu toată fiinţa pe lupta ce o ai de purtat, dar, în acelaşi timp te distanţează din ce în ce mai tare de lume, ceea ce te face un prizonier pierdut al iluziei.

Anul acesta au fost 14 candidaţi la preşedinţie, nici mai mult, nici mai puţin. Şi fiecare dintre ei şi-a imaginat că are şanse reale de câştig. Este inexplicabil procesul prin care ei şi-au imaginat acest lucru. Logic vorbind, te poţi gândi că atunci când sunt atâţia este imposibil să câştigi decât dacă eşti deja arhicunoscut şi apreciat de cel puţin o jumătate din ţară. Dar, această judecată logică nu a putut fi produsă de majoritatea covârşitoare a celor 14. De la Ponta, Iohannis, Udrea, până la Mirel Mircea Amariţei, Constantin Rotaru sau William Brânză, toţi se vedeau preşedinţi, o imposibilitate logică ce te loveşte în ochi. Întrebarea care apare este ce se întâmplă în mintea acelor oameni, care este mecanismul psihologic care îi determină pe ei şi pe echipele lor să evite adevărul, să îl ignore? Cum este posibil aşa ceva? Atâtea resurse umane, financiare, emoţionale, materiale consumate în van, pentru un vis destinat din faşă eşecului.

La noi beţia aceasta este amplificată şi de încă proaspăta democraţie, de iluzia faptului ca totul este posibil în acest regim liber. De aici diferenţa mare dintre popoarele cu o tradiţie democratică în spate care ştiu foarte bine că nu pot exista mai mult de două, trei partide, doi-trei candidaţi la alegeri, şi popoarele cu democraţii noi care sunt în plin avânt imaginar, care îşi dau frâu liber până la absurd speranţei, care sunt visătoare şi atât, care au în consecinţă zeci de partide, zeci de candidaţi, toţi „cu şanse reale”!

Eu unul îi înţeleg, le pricep mecanismul gândirii pentru că am fost şi eu în situaţia lor, m-am lăsat furat la propriu de iluzie, ajungând să fiu sigur pe himere, am trecut prin toate stările, de la speranţa uriaşă într-o minune, la dezamăgire şi asumarea situaţiei. Ştiu acum că totul este legat de fapt de tendinţa gândirii umane de a se îndrepta în momentele cele mai importante din viaţă înspre ceea ce este mistic, de a se lăsa furată de latura magică a fiinţei. Consecinţa e că până în ziua alegerilor, toţi candidaţii se consideră egali, cu şanse egale, unii crezând în cifre şi istorie, alţii în minuni, dar egali. Dacă nu ar exista misticismul din noi şi am fi toţi logici şi lucizi, nu ar mai exista jumătate din instituţii, am fi populat de mult planetele sistemului solar, dar n-am fi avut nicio operă artistică şi nicio bucurie alta decât satisfacţia datoriei împlinite.

Şi astfel, în această comedie fantastică, fiecare din cei 14 eroi se vede câştigător cu o majoritate covârşitoare, se visează aclamat de mulţime chiar din primul tur. Fiecare este un schimbător al sistemului ticăloşit, un domnitor adorat până la moarte. Asta îi mobilizează pe toţi, speranţa într-o minune („Dumnezeu e mare!”). E o naivitate şi o prostie care îi face pe atât de mulţi să spere până în ultimul moment că vor învinge.

Şi visul se amplifică la maximum în ziua alegerilor când candidatul vede pe faţa fiecărui alegător care intră sau iese de la vot o licărire de speranţă, un semn al minunii pe care a aşteptat-o. Toţi i se par simpatizanţi ai lui, toţi îi zâmbesc cu încredere, îl laudă, îl asigură că va câştiga şi că l-au votat. Este în al nouălea cer. Dar toată această iluzie se destramă încetul cu încetul în noaptea alegerilor, când se numără voturile şi candidatul nostru, al 14-lea, îşi aude rar, foarte rar numele citit pe câte un buletin de vot sau vede cum cifrele cresc incredibil de încet sau deloc. Spre dimineaţă, se trezeşte cu totul la realitate, îşi aminteşte situaţia şi condiţia lui dinainte de alegeri, de om normal, membru de partid oarecare, sau independent, se întoarce la familia lui şi redescoperă valorile uitate, viaţa „de afară”. Data viitoare nu mai candidează, cu siguranţă, deşi asta e o altă iluzie deşartă. Nimeni nu se poate împotrivi tentaţiei hipnozei.

Evident că nu este vorba doar de candidatul singur, ci şi de toţi susţinători lui, inclusiv de votanţi. Este o beţie în masă. Îmi amintesc acum cu zâmbetul pe buze, că atunci când am candidat independent la Primărie şi la Consiliul Local din comuna în care locuiesc, nu doar eu credeam că o să câştig, ci şi întreaga familie şi prietenii cei mai apropiaţi. Este uimitor… Şi nu poate fi nimic şi nimeni care să te facă să te trezeşti, să miroşi ţărâna, să vezi situaţia obiectiv precum o pasăre în zbor. Este beţie în adevăratul sens al cuvântului, doar că nu e cauzată de alcool, ci de propriile toxine halucinogene produse de creierul tău şi al echipei tale intoxicate până la refuz cu misticism.

Prima fază după constatarea eşecului este furia, bănuiala unor mârşăvii, îmbrăţişarea teoriei conspiraţiei, altă tendinţă mistică. Bănuieşti pe toţi de trădare. Când vezi însă rezultatele finale, faptul că nu ai decât câteva procente minuscule, poate nici acelea, ajungi la împăcare şi îţi dai seama cât de prost ai putut să fii să îţi imaginezi altminteri. Nu, lumea nu va trece printr-o minune de dragul tău, lumea este indiferentă la tine, ea are propriile legi pe care nu le va schimba niciodată.

Atâta muncă pentru 2, 3 procente sau mai puţin… Dacă ştiai o mai făceai? Dar cine putea fi în stare să te convingă în acele momente de turmentare că nu ai şanse? Culmea e că de fiecare dată nu sunt puţini cei care încearcă să te aducă cu picioarele pe pământ, cei neimplicaţi în procesul electoral, dar îţi este imposibil să îi înţelegi. Ei sunt naivi, tu realist! Tu ştii mai bine decât ei, iar cu tine întreaga echipă.

Ei bine, duminica asta vor fi doar doi candidaţi. La ei iluzia e foarte aproape de realitate. Când sunt doar doi minunea se poate întâmpla, iar acest lucru le provoacă o stare de euforie imperturbabilă vecină cu o veritabilă comă. Fiecare dintre cei doi se vede cu siguranţă preşedinte. Iar cu ei şi noi care vom merge duminică la vot, fiecare dintre noi convinşi fiind că cel pe care îl votăm va câştiga şi ne va împlini visurile, speranţele, se va ţine de cuvânt, va fi exact ceea ce ne-am dorit, şi că celălalt se va retrage definitiv umilit.

Ce pot să mai zic altceva decât baftă tuturor şi o revenire cât mai grabnică la realitate!…

Briscan Zara este scriitor şi publicist