Spaima de ratare

Cum îşi dispută critica literară specificul propriu în raport cu literatura propriu-zisă? Este criticul un scriitor? Uneori este, atunci când scrisul lui atinge excelenţa, când presupune implicare nu doar afectivă, că asta e la îndemână, ci mai ales când prilejuieşte proba caracterului. Critica literară este un exerciţiu deschis, în care nu poţi trişa la nesfârşit, care te obligă să îţi asumi o anumită responsabilitate faţă de „adevărul” estetic al literaturii şi, implicit, o atitudine faţă de neadevărurile vieţii literare. Este un discurs care, înainte să te confrunte cu cititorul, oricum suspicios şi poate mefient din start (nu sunt criticii chiar cei mai iubiţi dintre scriitori), te obligă la o confruntare permanentă cu tine însuţi. Cu reticenţele tale, cu simpatiile sau antipatiile tale, cu automatismele tale şi, în cele din urmă, cu omeneştile tale prejudecăţi. Iluziile criticului autentic sunt de fiecare dată mari, disproporţionate chiar; el trebuie să creadă nu doar că literatura va salva lumea, dar mai ales că literatura inventează, de fiecare dată, lumea, că o toarnă în forme plauzibile, acceptabile; prin urmare, şi deziluziile vor fi pe măsura quijotismului său. Fără acesta, totul e joc al inteligenţei şi atât. Nu e mare lucru să fii inteligent, credeţi-mă! Nu o dată inteligenţa este prima capcană a unui critic; atunci când el caută să se pună în valoare pe sine, când interpretările sale sunt mult prea complicate şi când trădează textul, criticul alunecă în neadecvare (deci e la limita kitschului) din exces de inteligenţă. Pe termen lung, se salvează prin consecvenţă cu sine, ca şi printr-o mobilitate indispensabilă; el trebuie, ca să ajungă cât mai aproape de înţelegere, să respingă orice idee-prefabricat, să reconstruiască opera literară conform propriei puteri de pătrundere şi, mai ales, să nu devină prizonierul nici unei ideologii, al nici unei condiţionări, să nu accepte stăpâni (dar să aibă modele!), să nu se lase înregimentat. Critica literară este o campanie care eşuează în afara libertăţii de gândire şi de exprimare. Fiind o campanie, presupune strategii şi mai ales riscuri. Ea nu e o activitate de cabinet.

Când nu ajunge până aici prin scrisul său, criticul e un secondant, un funcţionar plicticos, prompt dat uitării, un fel de ghid care însoţeşte apatic, bleg, cititorul în această lume extraordinară a literaturii. Sau, în cazuri triste de tot, dar şi urât mirositoare, un arivist, care îşi vinde chemarea pe succesul monden.

***

Orice critic valabil este un scriitor ratat, cum spunea Călinescu; nostalgia lui, neliniştea lui nu are cum să nu fie spaima că, rămânând critic („nici mai mult, dar nici mai puţin”, vorba lui Lovinescu), ucide posibilul scriitor din el. În ceea ce mă priveşte, critica literară nu mă nemulţumeşte, pentru că e mereu incitantă şi îţi pune la îndemână nenumărate căi, poate nu cele mai directe, de a te exprima, dar nici nu mă mulţumeşte până la capăt, pentru că te şi ţine doar în proximitatea a ceea ce, în fond, îţi doreşti crâncen să faci. Dar şi acest regret implicit, această, în fond, spaimă de ratare, care îl încearcă pe orice critic autentic, cu atât mai abitir, cu cât îşi face treaba mai bine, se explică printr-o imensă evlavie faţă de literatură. Or, când înţelegi critica literară ca pe un exerciţiu de admiraţie, nu te mai preocupă strategiile de parvenire, nu îţi mai doreşti cu tot dinadinsul succesul, fie el şi unul ridicol, în limitele breslei, deci ale unui interes redus. Sigur, când vine, acesta te bucură, te încurajează, dar eu unul nu aş fi dispus să ies din ale mele pentru a-l obţine. Aşa încât nu mi-am calculat niciodată polemicile, pe care sper că se observă că nu le-am evitat, nici elogiile în funcţie de posibilul lor efectul asupra carierei mele sociale. Deşi nu sunt un frustrat din acest punct de vedere, ba dimpotrivă, reuşitele sociale mi se par, de altfel, nu doar secundare, dar şi pernicioase. Ele te încurcă, atunci când te şantajează o adevărată vocaţie, mai mult decât te sprijină, pentru că te forţează să păstrezi anumite aparenţe, să respecţi un anumit protocol şi tot aşa. Prin urmare, nu am simţit nevoia să lovesc în somităţi, să ştirbesc notorietăţi în spatele cărora s-au depus sute şi sute de zile şi nopţi de scris, doar pentru a-mi lustrui eu profilul. Atunci când mi-am exprimat opinia negativă faţă de cartea vreunui clasic, am făcut-o dintr-o fermă convingere şi, uneori, dintr-o usturătoare dezamăgire. O dezamăgire este mai greu de grădinărit decât o prietenie.

Addaggio: Despre alte ratări ar fi trebuit să scriu, îmi zic. Să ai patrimoniul Iaşului, capitalul lui simbolic, dar mai ales uman, să ai Universitatea, Academia, instituţiile de cultură, să ai imensul avantaj de a fi în proximitatea Republicii Moldova, a Ucrainei, ţări de care U.E. este extrem de interesată şi totuşi să ratezi, în favoarea oraşului Baia Mare, şansa de a intra în finala pentru capitala culturală europeană – este o mare, o uriaşă performanţă!!!! Să o apreciem ca atare! Ea dă măsura ratării unei clase politice, a concubinajului, la Iaşi mereu diform, dubios, obscur, dintre mediul intelectual şi cel politic. Adevăratul scandal politic din urbea noastră acesta este, dublat de lipsa de bărbăţie a edililor în asumarea eşecului răsunător!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”