Spectacole de teatru-dans în FITN

La limita dintre teatru de mişcare şi teatru-dans, Identitate (dramaturgia: Márton Imola, regia şi coregrafia: Ferenc Fehér, interpreţi: Bajkό Lászlό, Gáll Katalin, Nagy Eszter, Orbán Levente, Polgár Emília, Szekrényes Lászlό, Veres Nagy Attila, Studio M, Sfântu-Gheorghe) abordează tema condiţiei umane într-o lume a obiectelor, a imaginii de sine şi de celălalt, a unor pierderi şi regăsiri succesive ale propriei identităţi.

Mesajul proiectează tema afirmării personalităţii umane, scenele urmărind să redea încercările de definire şi de regăsire ale personajului uman într-o lume multiobiectuală şi multiculturală, dominată de obiecte şi simboluri iconice. Elementul uman este pândit la orice pas de ridicolul ieşirii din cotidian şi de adorabila plafonare sub privirile celuilalt mereu uimit de un alt ego. În acelaşi timp, omul e o simplă marionetă a unui regizor invizibil, râzând vulcanic şi dirijându-i prestaţiile existenţiale în acelaşi mod, poate, în care vocea din spectacol le ordonează pe cele coregrafice.

De asemenea, asistăm la încercări de conformare ori încercări disperate de autodepăşire (dansul cu obiectele de uz casnic, momentul Spider-Man, primă balerină). Mirajul simplităţii şi transfigurarea prin cotidian/ banal, ”bunul-simţ ca paradox” devin alte câteva subteme abordate în spectacol. Omul se regăseşte într-o competiţie permanentă cu celălalt om (duelul paletelor de tenis de masă), în luptă cu sine, cu datele sale înnăscute, cu… gravitaţia. Interpreţii sunt foarte expresivi, mişcările executate cu o precizie milimetrică fiind lipsite de graţie, stând sub însemnul unor modalităţi estetice precum grotescul şi comedia neagră.

Complex prin raportul strâns între regie, coregrafie, scenografie şi light design, cu dramaturgia ceva mai la vedere decât în alte spectacole de teatru-dans datorită folosirii înregistrării de text cu vocea percutantă a lui Marcel Iureş, Vertij e un poem scenic, reflectând o poveste de viaţă cu bază reală în experienţa regizorului, ceea ce face spectacolul şi mai impresionant (scenariul şi regia: Mihai Măniuţiu, scenografia: Adrian Damian, coregrafia: Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu, voce: Marcel Iureş, light design: Lucian Moga, video: Cristian Pascariu, distribuţia: Vava Ştefănescu, Andrea Gavriliu, Flavia Giurgiu, Alexandra Duşa, Bianca Pintea, Teatrul ”Aureliu Manea” Turda).

În acest spectacol este vorba tot despre pierderea, căutarea şi regăsirea identităţii, dar într-un sens mai concret decât în Identitate: scrâşnetul corpului forţat să supravieţuiască în absenţa amintirilor, sentimentelor, gândurilor; moartea lentă a conştiinţei mamei afectată de Alzheimer. Emoţia este filtrată prin intermediul raţiunii şi transpusă în mişcări coregrafice agonizante, care încearcă să redea nedefinitul unei stări, necunoscută nouă. Muzica atonală însoţeşte mişcările scenice contorsionate, frizând visceralul. Teatrul-dans contemporan mai presupune manevrarea de obiecte scenice, în acord cu restul scenariului (cuburi de gheaţă, calupuri alunecoase fosforescente, boluri transparente).

În sincroane coregrafice de invidiat, Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu sunt protagonistele acestei încercări a regizorului de a-şi lua rămas-bun de la fiinţa dragă care nu-l mai recunoaşte şi nu se mai recunoaşte în această lume. Corpurile dansatoarelor spun povestea, mimând, indicând, încordându-se, folosindu-şi toate încheieturile, apoi, destinzându-se, ca urmare a zbuciumului. Mişcările sunt alerte, sacadate, într-un spaţiu scurtcircuitat de lumină. Spre a reda disperarea supravieţuirii unui corp pe care nu-l mai insuflă nimic, detaşat de conceptele pe care ni le formăm şi cu care lucrăm în lumea senzorială, de identitatea chipurilor ataşate unor fotografii de familie, ori a celor aplecate cu grijă asupra suferindului de Alzheimer.

Mihai Măniuţiu încearcă imposibilul: să îşi imagineze starea cuiva a cărui modalitate de conştiinţă nu permite echivalări cu modalitatea conştiinţei umane obişnuite. Drept rezultat, avem câteva metafore şi imagini incredibile, însoţite de mişcare scenică pe măsură. Boala este reconstituită ca un efort uriaş de reînsufleţire dinspre corpul ce trăieşte independent de emoţii şi gânduri. De fapt, exceptând problema memoriei, nu ştim ce simte sau ce gândeşte un bolnav de Alzheimer, sau, mai bine zis, în ce mod simte ori gândeşte. Corpurile din scenă (protagonistele Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu) încearcă să reconstituie, prin mişcare, tocmai aceste absenţe de stări.

Ieşirea prin clipă în atemporalitatea a ceea ce încă nu s-a actualizat face ca totul să devină posibil (să nu te fi născut, să nu fi suferit), pentru ca apoi, în prezentul care provine din trecut şi e acaparat de viitor, să redevină fără speranţă. Două siluete negre urcă treptele înspre promisiunea de pe urmă, pe fondul notelor la pian de la început. Regăsirea se produce la final, luând forma unei promisiuni. Într-o zi, se vor afla răspunsuri şi tratamente. Astăzi, doar mulţumim divinităţii ironic pentru că a inventat dozatorul cu morfină.

(Festivalul Internaţional de Teatru Nou de la Arad, ediţia 4, 7-15 mai 2016)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)