Spre ce „terapie”?

Nici nu se intrase bine în noul mileniu, al treilea de la Cristos încoace, şi-n lumea noastră, a Terrei, se abătuse peste speranţele şi aşteptările luminoase acel fulger al urii şi violenţei iraţionale care doborâse Turnurile Gemene din Manhattan, vestind din păcate, dimpotrivă, un "calendar" al atâtor alte răbufniri de mentalitate şi practici întunecate, dispreţuitoare de vieţi şi de valori ale omenescului. Venind dinspre acest adevărat flagel al secolului încă în deceniile sale de început, terorismul mondial. A cărui reţea "globalizată" avea să-şi adauge succesive noi lovituri, inspirate de acelaşi fanatism: la Madrid, la Londra, la Paris cel mai recent.

Unii comentatori, mai ales jurnalişti, n-au ezitat să vorbească despre un al treilea "război mondial", altfel decât cele din secolul trecut: de dus împotriva unor forţe (nu numai combatanţi şi arme, ci şi îndoctrinare, propagandă, finanţare) dificil de localizat ca ţinte de contraatacat, dispunând de o susţinere, pe lângă propriile reţele active, şi din partea unor populaţii întregi intimidate, terorizate, fanatizate parţial, pe căi care combină şi alternează presiunea dură, sub ameninţarea morţii, cu forme "blânde" ale aceleaşi înregimentări forţate în fond, dar apelând la o mixtură de limbaj politic şi "moral-religios", al cărei unic liant rămâne apelul la ceea ce e mai primitiv şi mai obtuz, legat de prejudecăţi, în fiinţa umană. Când în fapt toate acestea nu sunt altceva decât manipulări atât de grosiere, în raport cu care Coranul, Islamul, Allah sunt doar pretexte, în versiuni ce le falsifică însăşi esenţa.

Nu poţi să-ţi explici ce se întâmplă, în tot ce implică fenomenul terorismului "islamic" fără să acorzi atenţia cuvenită imaginii atribuite Occidentului, în principal Statelor Unite şi Europei apusene, în ochii musulmanilor, chiar şi ai celor care sunt departe, lăuntric, de a se radicaliza şi de a deveni luptători ai Jihadului. Demonizarea acestei imagini, a o înfăţişa ca pe un pericol imediat pentru principiile, reazimele şi "poruncile" de11 urmat necondiţionat, orbeşte. Pentru lumea tradiţională a Islamului, pentru mentalitatea curentă, ierarhiile interne şi tiparele morale ale acesteia constituie premisele pornind de la care li se grefează un "ethos" al radicalismului fanatic, pe un teren "religios" prielnic lui, deşi, fără îndoială, nu orice musulman visează o "glorie" postumă, de "erou-kamikaze" al Jihadului. Ar fi o eroare de neiertat să punem semnul identităţii între Islam şi terorism, să generalizăm grăbit şi schematic nivelator, când putem fi siguri, cvasi-unanimitatea obedienţei şi rămânerii în astfel de tipare este ea însăşi rezultatul unei altfel de terori, tacită şi nesângeroasă, dar nu mai puţin opresivă şi sufocantă pentru atâţia bărbaţi şi femei, constrânşi să se supună inerţial unui atare imobilism.

Terorismul este o stare maladivă a lumii: spre ce "terapie"? Valoarea-"armă" supremă a Occidentului, a democraţiilor lui liberale, în confruntarea cu fondul de mentalitate proprie Orientului musulman, ar putea fi reprezentată doar de valoarea esenţială a libertăţii, de care mecanismele definitorii pentru ierarhiile şi ierarhizările Islamului sunt atât de departe. Dar o evoluţie în spiritul promovării unei asemenea libertăţi, la un atare rang dominant, se loveşte de rădăcinile intrafamiliale ale temerilor şi mefienţelor musulmane faţă de "retorica" progresului şi a eliberării. De ce nu a reuşit modernizarea, de sus (Şahinşahul) în jos a Iranului, revenit sub ascultarea ayatollahilor? Simplu, pentru că înstrăinarea de propria identitate şi temeliile ei de cultură şi morală tradiţională era percepută în imediatul raporturilor din familia însăşi (bărbat vs femeie, părinţi vs copii). Sharia, vălul şi altele de acelaşi ordin sunt garanţiile imuabile ale unei ierarhii acolo, la bază. Urmând ca, mai departe, "întâistătătorul" celulei familiale să se supună el însuşi (şi, prin el, şi "supuşii" săi) unor paliere superioare ale ordinii, autorităţii şi Puterii. O statornicie (rigidă, ce-i drept) explicabil temătoare de schimbări şi progres.

La urma urmelor, nici modelul occidental, de viaţă, de societate şi familie, de ethos nu e infailibil, nu numără numai reuşite, valori şi merite. Şi declinul familiei ocupă prim-planul. Consumerismul şi reflexul lui "moral", plezirismul aproape nelimitat, pornografia, rictusul "ateist" în faţa religiozităţii altora, violenţa şi criminalitatea, atâţia copii abuzaţi, traficul de carne vie, demografia în scădere sunt, toate, simptome ale unor tendinţe îngrijorătoare, la rândul lor. Orice s-ar zice, Europa, care avea şi aşa destule probleme greu de rezolvat (social-economice: şomajul, finanţele; altele militare: agresivitatea Rusiei), cu exodul musulman imigraţionist, trăieşte deja şi un şoc al confruntării civilizaţiilor şi mentalităţilor. Nu retorica multiculturalismului şi nici political correctness vor fi soluţia, ci fermitatea apărării valorilor europene, în frunte cu libertatea în autenticul ei înţeles, reper crucial a cărui eficienţă să fie vizibilă în cotidian. Altfel spus, o "terapie" eliberatoare şi pentru "alţii", neeuropeni, dar totodată amelioratoare şi pentru chiar "modelul" occidental.  

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar