Stadion sau sală de sport?

La cumpăna dintre anul vechi şi anul nou, adică 2014 şi 2015, s-a lansat pe Facebook o dezbatere în rândul amatorilor cu aviz sau fără, privitoare la prioritatea logistică a Iaşului sportiv: adică un stadion sau o sală de sport? Deşi tot românul, y compris tot ieşeanul era prins în vârtejul sărbătorilor de iarnă, discuţiile (scrise) au fost foarte interesante, izvor pentru un comentariu pe o temă prea puţin dezbătută. Într-adevăr, tot ce s-a discutat este finanţarea, adică bani mai mulţi pentru fotbal şi mai puţin pentru celelalte discipline sportive, sau bani numai pentru fotbal şi pentru ceilalţi ioc. Temă încinsă, fără îndoială, dar care pentru unii este strâns legată de cea a bazelor sportive. Adică, în special, stadionul este hărăzit de nevăzutele ursitoare echipei de fotbal, iar sala celor de baschet, handbal, volei etc. Fals de la bun început, cum a fost cu mulţi ani în urmă, când stadionul din Copou a intrat în reparaţii capitale, la fel ca şi atunci când a fost înzestrat cu instalaţie de nocturnă sau cu tabelă electronică de marcaj. Multe voci contra s-au indignat, unele chiar din zona mass-media, e drept, extrasportivă: stadion pentru Poli, tabelă pentru Poli, nocturnă pentru Poli???. Merită “ciurucul” ăsta de echipă un stadion nou, modern? Valabil şi pentru sporturi: merită echipele astea de pluton sală nouă? Fals, fals, fals. Bazele sportive sunt ale oraşului nu ale echipelor. În vremurile astea de restrişte şi jale, echipele se nasc şi mor, stadioanele rămân, vezi situaţia de la Vaslui, sau de la Piatra Neamţ, unde primarul “Pinalti” a făcut stadion de Liga Campionilor când avea echipă de liga a doua. Apa trece, pietrele rămân. E nevoie de stadion şi sală pentru Iaşi, nu pentru CSMS sau Penicilina.

Stadion sau sală? Întrebare dilematică izvorâtă cu mult înainte de a se şti de proiectele morganatice ale Primăriei, la care revenim mai încolo. De când s-a refăcut “stadionul pentru Poli” s-au jucat multe meciuri de Liga I, s-a disputat o finală de Cupa României şi meciuri ale naţionalei de tineret (poate cu oleacă de bunăvoinţă de la FRF ar fi ajuns şi naţionala mare în Copou), semn că stadionul, chiar oleacă vetust, corespunde la un standard mult superior echipei. În plus, mai are şi o pistă de atletism care ar fi păcat să fie lăsată ciorilor, chiar dacă probele de suliţă şi ciocan ar putea strica gazonul "impecabil"  al terenului. După părerea noastră, un nou stadion nu este prioritar, nici măcar în rândul strict al necesităţilor sportului ieşean.

În schimb, Sala Polivalentă, cea în care puhoi de lume asista la succesele Penicilinei anilor ’70, cea plină ochi la concertele neuitatelor Sfinx şi Phoenix, ori la “întâmplările” cenaclului Flacăra, sala asta a ajuns de râsul curcilor. După ce, în deceniile trecute, spaţii mari au fost închirivândute de către proprietari şi administratori, acum accesul la competiţii stârneşte ilaritate: o intrare direct la o tribună, o intrare prin zona vestiarelor, iar ca să ajungi la şi de la cealaltă tribună trebuie să traversezi terenul, chiar în timpul competiţiei dacă ai o urgenţă. Încât trebuie să spunem bogdaproste că nu avem echipe performante care să umple sala ca pe vremuri! În plus, iluminarea este de genul “băgat deget în ochi”, iar înălţimea este prea mică pentru volei. Aşadar, o nouă sală este prioritară, chiar dacă un oraş sportiv cum ne pretindem ar trebui să aibă vreo 2-3 săli bune de sport. Şi numai atât?

Iaşul nu a excelat niciodată prin înotători, deci n-a avut piscine olimpice în toată regula, ci doar piscine de agrement pentru odraslele de bani gata ale grangurilor. Însă acum a apărut, pe nepusă masă, o grupare de mici înotători, izvorâtă din pasiunea a doi antrenori, tată şi fiu (Mircea şi Cozmin Ionescu), care a adus acest sport în atenţia ieşenilor, chiar fără piscină, cucerind numeroase victorii la concursuri de nivel naţional chiar din primul an de activitate. Aceşti copiii, spre ruşinea unui oraş ca Iaşul, fac naveta în marele centru sportiv Roman pentru a se antrena odată pe săptămână, iar în rest se bucură de ospitalitatea de la Piscina Unirea (dacă nu sunt prea mulţi clienţi) unde numai condiţii de antrenament nu sunt. Deci până la stadion de Liga Campionilor, mai e nevoie şi de o piscină, deşi există prin zona centrală un rudiment neterminat, lătrat de câini.

Şi taman acum au apărut proiectele pe termen lung ale Primăriei, de care se vorbeşte de multă vreme, care includ un complex sportiv în zona Moara de Vânt-Aeroport de 54 milioane de euro, compus dintr-un stadion de 40.000 locuri, o sală polivalentă de 10.000 locuri şi o arenă de tenis (!) de 4.000 de locuri. Pe lângă faptul că finanţarea bazată pe fonduri europene este, la momentul actual, extrem de improbabilă, pe lângă faptul că infrastructura aferentă unei zone aproape virană costă şi durează destul, mai sunt probleme strict sportive: sălile de antrenament şi dotările aferente unei adevărate săli de sport, dar şi aceea că o arenă de tenis nu este funcţională singură, ci trebuie să existe un grup de terenuri plus cele de antrenament (o vizită cu carnetul de notiţe la Arenele CFR ar fi utilă!) şi multe altele. Pe de attă parte, grupul de proiecte are anul 2020 ca target, ori unele necesităţi ale sportului ieşean nu mai pot aştepta. Şi în final, o ultimă întrebare: ce s-ar întâmpla cu vechiul stadion din Copou, dacă va fi construit cel nou? Dacă va fi demolat, va dispărea şi atletismul din structura sportului ieşean!