Statul sfâşiat

Moartea lui Nelson Mandela, cu ale sale umbre şi (multe) lumini, este o veste tristă pentru Africa. Dând părintelui noii republici multirasiale sud-africane ceea ce i se cuvine, să observăm că, în ultimele două decenii, continentul negru nu s-a apropiat decât în mică măsură de pace şi stabilitate. Cifrele economice şi prognozele pe termen mediu ne oferă anumite motive de optimism, mai ales pentru ţările ale căror nume nu apar prea des în presa internaţională. În restul lumii, însă, mult mai bine cunoscute sunt statele cu probleme interne grave şi – de cele mai multe ori – strâns întrepătrunse: guvernare despotică, sărăcie extremă, conflicte etnorasiale sau religioase, războaie civile, corupţie şi aşa mai departe.

Republica Centrafricană (RCA) face parte din această categorie. Conflictele violente din ultimele zile au dus la o reacţie de acum obişnuită din partea ONU. În baza unei rezoluţii a Consiliului de Securitate, misiunea deja prezentă a Uniunii Africane (UA) este reformată şi întărită (inclusiv cu trupe), Franţa îşi măreşte contingentul şi îi extinde atribuţiile, plus alte aspecte binecunoscute în cazuri de acest gen. În teorie, totul e adecvat şi s-ar putea chiar ca intervenţia să dea rezultate: să prevină noi cazuri de violenţă extinsă şi, pe termen mediu, să conducă la învestirea unui guvern de înţelegere naţională. În practică, există întotdeauna probleme.

Au trecut nouă luni de la înlăturarea preşedintelui François Bozizé de către miliţiile Seleka, formate aproape în totalitate din musulmani, şi instaurarea unui nou regim. În fruntea ţării s-a instalat liderul acestora, Michel Djotodia (de religie musulmană), şi un premier creştin, Nicolas Tiangaye. Însă, cum în Africa subsahariană nimic nu se formează mai uşor decât miliţiile, vechiului şef de stat nu i-a luat mult timp să-şi organizeze susţinătorii (forţele autointitulate Anti-Balaka) şi să contraatace. Acum, din nou conform tiparelor proprii zonei, ambele tabere sunt acuzate de atrocităţi şi ar împărţi responsabilitatea pentru o eventuală criză umanitară de proporţii.

Acţiunea întreprinsă de UA şi Franţa, cu avizul Naţiunilor Unite, ar trebui să împiedice o eventuală degenerare a situaţiei. Întrebarea este, însă, mereu aceeaşi: de ce nu există o mai bună capacitate de prevenire a scenariilor de acest gen? Discuţia este, de acum, destul de veche, iar ONU şi UA s-au declarat adesea hotărâte şi pregătite să prevină astfel de situaţii. În realitate, însă, totul rămâne la un nivel reactiv. Probabil că aceasta este varianta cea mai comodă din punct de vedere politic pentru mulţi dintre actorii implicaţi. Franţa şi-a redescoperit chemarea către un nou tip de „Françafrique”, politica de ingerinţă constantă în afacerile politice ale fostelor colonii, de data aceasta legitimată instituţional de ONU, iar politic de imperativul combaterii fundamentalismului islamic. Pentru preşedintele Hollande, succesul din Mali a fost reconfortant, dar nu a determinat o regândire serioasă a implicării franceze în regiune. Imaginea pompierului are câştig de cauză în faţa celei a planificatorului anti-incendiu.

Nu se pune problema ca Franţa sau altcineva din afară să reuşească oprirea procesului de descompunere a statului centrafrican. Resursele nu pot veni decât din interior, şi ele sunt puţine. De-a lungul deceniilor, RCA a suportat unul dintre cele mai apăsătoare despotisme din întreaga Lume a Treia, iar ulterior a devenit un exemplu elocvent al utilităţii noţiunii de „stat eşuat”. În ciuda doctrinei oficiale a ONU şi a UA, intervenţiile şi misiunile militare într-o ţară oarecare nu au şanse de a crea pacea durabilă dacă nu sunt dublate de un proces politic şi diplomatic mai amplu, la nivel regional. Experienţa dramatică a R.D. Congo susţine acest argument, pentru că acolo s-a manifestat cel mai acut conexiunea miliţii interne – sprijinitori externi. RCA riscă să reproducă, într-o anumită măsură, acest scenariu, pentru că atât regimul Djotodia, cât şi forţele lui Bozizé contează pe susţinere externă, în ciuda declaraţiilor de non-ingerinţă ale vecinilor. În plus, proliferarea grupurilor şi grupusculelor înarmate are un pronunţat caracter transfrontalier, cu sau fără avizul guvernelor.

Astfel că previzibila temperare a ostilităţilor în zonele patrulate de francezi şi de forţele UA nu poate sta la baza refacerii ţesutului politic al ţării decât dacă vecinii sunt stimulaţi – sau intimidaţi – să se abţină. Doar Consiliul de Securitate ONU poate să reuşească aşa ceva, în sistemul internaţional modern. Cea de-a doua condiţie ar fi aceea ca UA să devină capabilă să joace un rol dual: de forţă combatantă în caz de nevoie, şi de mediator, şi arbitru politic, în faza ulterioară. De multe ori, cele două ipostaze se contrapun, iar forul panafrican nu reuşeşte să dea randament în niciuna dintre misiuni.

De asemenea, atât în cazul centrafrican, cât şi pe viitor, UA şi forurile subregionale africane ar trebui să fie precaute în privinţa desemnării unui „vecin interesat” sau a unei puteri din zonă, care să se implice în operaţiuni militare. În primăvară am asistat la o retragere nu foarte glorioasă a contingentului sud-african din RCA, după ciocniri cu rebelii anti-Bozizé.

În cazul statelor eşuate din Africa, vecinii sunt mai degrabă o pacoste, decât o binecuvântare, dar trebuie implicaţi în diplomaţia de criză, inclusiv prin presiuni exercitate de ONU şi de marile puteri. Este, probabil, şi concluzia la care au ajuns politicienii de la Paris, în frunte cu preşedintele Hollande. 

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”