Statul şi copiii săi

Într-o carte pe care unii dintre aleşii plaiului nu o vor pricepe niciodată, The Political Mind, lingvistul şi politologul american George Lakoff recurge la două modele conceptuale pentru a explica de ce republicanii sunt conservatori, iar democraţii sunt progresişti. În centrul demonstraţiei stă metafora familiei. În tradiţia retorică a discursului politic american şi nu numai, această metaforă ideologică are o bogată şi glorioasă tradiţie, iar esenţa ei este următoarea: statul este o familie, iar cetăţenii sunt membrii acesteia.

Primul dintre modelele concepute de Lakoff este modelul tatălui sever. Gândirea politică de tip conservator, scrie învăţatul american, este de tip patriarhal. Tatăl sever este stâlpul moral al familiei şi trebuie să i se dea ascultare fără crâcnire. Părintele îşi educă urmaşii cu autoritate şi severitate. Orice act de neascultare din partea copiilor este degrabă pedepsit. Un membru de nădejde al familiei trebuie să ştie că nu poate face ce îl taie pe el capul, iar învăţarea regulilor poate fi o experienţă dureroasă, dar formativă. Aşa se cresc adulţi responsabili, cu educaţia ruptă, ca şi bătaia, din rai.

Pe de altă parte, gândirea politică democrată este de tip progresist. Modelul metaforic ce corespunde acestei gândiri este cel al părintelui iubitor. Într-o familie modernă, părinţii îşi împart în mod egal responsabilităţile. Sarcina lor capitală este de a-şi creşte cu dragoste şi înţelegere copiii, de a-i educa să fie, la rândul lor, toleranţi, respectuoşi şi simpatetici faţă de nevoile celor din jur. Părintele iubitor consideră că disciplina se fixează în mod pozitiv, prin responsabilizarea copilului, nu în mod negativ, prin aplicarea de pedepse al căror grad de severitate este proporţional cu gravitatea greşelii copilului. Aşadar, părintele îşi educă urmaşii să se dedice comunităţii şi să se implice activ în a asigura armonia şi bunăstarea acesteia. Pentru aceşti copii, statul e o familie mare şi fericită.

Cele două modele au multe puncte comune cu învăţăturile şi exemplele biblice. Dumnezeul cel autoritar şi sever al Vechiului Testament este unul şi acelaşi cu Tatăl iertător şi iubitor al Noului Testament, aşa că unii comentatori nu se sfiesc să comenteze că cele două modele conceptuale examinate de Lakoff sunt, în fond, ipostaze ale modelelor puse în circulaţie de Biblie.

În acord cu observaţiile succinte de mai sus, merită să ne întrebăm în ce măsură cele două modele – tatăl sever şi părintele iubitor – au priză în discursul politic autohton şi, prin extensie, în viaţa publică românească, ştiut fiind că, fie şi la nivel de stereotip, românul este familist, credincios şi conservator, adică vrednic păstrător al tradiţiilor ancestrale şi statornic rugător la Dumnezeu. Nu are rost să dezvoltăm în acest colţ de pagină o analiză savantă. Este suficient să notăm că în cultura populară, cele două modele pot fi cu relativă uşurinţă identificate, modelul tatălui sever fiind cel cu întâietate.

Pe durata a jumătate de secol, discursul comunist şi-a fixat o poziţie duplicitară faţă de cele două modele. În aparenţă, paternalismul comunist avea atributele părintelui iubitor. Chiar înainte ca tatăl naţiunii să ajungă cel mai iubit fiu al poporului, corifeii nomenclaturii care a dat bineţe tancurilor ruseşti au fixat, cu forţa armată a luminii de la Răsărit, o bogată retorică a partidului unic-părinte iubitor. După cum se ştie prea bine, aceasta era doar ornaţia de suprafaţă a discursului, pentru că esenţa ideologică ritmată pe arpegiile limbii de lemn avea drept constantă metaforică modelul tatălui sever. Din curată iubire pentru copiii lor, partidul-tată şi patria-mamă i-au băgat în puşcării pe fiii obraznici şi neascultători, şi tot din prea multă dragoste i-au educat la canal pe nerecunoscătorii care nu îmbrăţişau din toată inima adevăratele valori ale familiei fericite şi multilateral dezvoltate. În acelaşi timp, mămica şi tăticul le-au creat copiiilor ascultători condiţiile propice pentru a deveni membri de nădejde ai patriei noastre Republica Socialistă România.

În acest mediu familial în care prea mulţi au luat cu nesfârşită dragoste bătaie la tălpi s-a născut clasa politică actuală. Iar aceşti aleşi ai neamului, aproape toţi crescuţi în şcoala odioasă a ipocriziei, au făcut ceea ce au ştiut ei să facă cel mai bine. Au pozat în părinţi iubitori şi responsabili ai naţiunii, înjurându-şi cu aplomb mămica şi tăticul care le-au dat viaţă şi care i-au educat astfel încât să ajungă oameni de bază în structurile de partid şi de stat. Rezultatul acestei răzmeriţe prosteşti şi inutile se vede astăzi cu ochiul liber pentru cel ce are ochi să vadă: statul are grijă de cetăţenii săi cu aceeaşi dragoste şi grijă cu care sunt îngrijiţi copiii în orfelinatele naţiunii.

La începutul anilor ’90, Europa afla cu stupoare că România e ţara copiilor orfani. Emblema de copil ai străzii a devenit eticheta lipită şi acum peste multe din produsele româneşti ale fiinţei şi ea nu e foarte departe de un adevăr supărător.

Generaţia de politicieni ai ultimului sfert de veac corespunde, în datele sale generale, profilului psihologic al copilului abandonat. Aspectele cele mai importante ale acestui profil pot fi lesne enumerate: retard pronunţat (unii ipochimeni ai politicii româneşti chiar sunt de pe altă lume), frică şi insecuritate (trăiri ce motivează lăcomia deşănţată şi natura coruptă a unora dintre marii oameni de stat), devianţă comportamentală (exemplele sunt mult prea multe), agresivitate pronunţată (lipsit de modelele părinteşti, copilul se simte mereu ameninţat, deci pregătit de autoapărare) şi, nu în ultimul rând, o evidentă incapacitate de comunicare (nu cred că greşesc dacă susţin că unii copii de patru ani vorbesc mai bine şi mai convingător decât o fac unii dintre fruntaşii ţării).

Dacă aceşti copii ai nimănui vor sta prea multă vreme cocoţaţi în locurile în care s-au căţărat cum au putut mai bine, scuipându-i cu dispreţ pe părinţii ideologici cărora le datorează viaţa, nu e departe momentul în care ţara aceasta se va transforma, metaforic vorbind, în furnizorul de orfani ai lumii civilizate.

Nu e adevărat că la noi o duce bine numai cine n-are nici mamă nici tată? Vai de steaua ălora cu părinţi!