Tabăra Brexit a câştigat; şi acum ce urmează?

David Cameron se află în situaţia paradoxală de a-şi încheia cariera politică în urma unui referendum pe care nu a fost nicidecum obligat să-l organizeze. A făcut-o doar din raţiuni interne de partid şi pentru a contracara retorica agresivă a UKIP-ului condus de Nigel Farage. A avut noroc în cazul referendumului privind independenţa Scoţiei pe care l-a gestionat de asemenea extrem de prost, fie şi dacă doar ne referim la intervalul de trei ani lăsat la dispoziţia partizanilor secesiunii. A avut noroc şi la ultimele alegeri când a obţinut pentru conservatori o majoritate neaşteptată deloc preconizată de sondajele de opinie. Nu şi de această dată. Votul pro-Brexit de joia trecută nu doar scoate Marea Britanie din Uniunea Europeană, ci riscă să facă din el şi groparul Regatului Unit, dacă Scoţia şi Irlanda de Nord vor decide să solicite independenţa. JK Rowling, creatoarea lui Harry Potter, una dintre personalităţile scoţiene care a militat activ în 2014 împotriva desprinderii Scoţiei de Regatul Unit, nota amar pe Twitter la puţin timp după ce se anunţase rezultatul referendumului: "Scoţia va dori acum să devină independentă. Moştenirea politică pe care ne-o lasă Cameron e destrămarea a două uniuni. Nici unul din aceste lucruri nu trebuia să se întâmple".

De partea cealaltă, nici port drapelul taberei "Leave", Boris Johnson, care a câştigat săptămâna trecută un duel personal cu David Cameron care datează încă din anii de liceu, nici Michael Gove, strategul campaniei Brexit, nu lasă impresia că ştiu ce au de făcut. Doar Nigel Farage, liderul foarte vocal al UKIP, ştie exact ce vrea: să declare 23 iunie sărbătoare naţională. Într-o analiză post-referendum Alastair Campbell, fostul director de comunicare al premierului Tony Blair, făcea observaţia că la conferinţa de presă din 24 iunie cei doi arătau de parcă ar fi la o înmormântare, nu la celebrarea unei mari victorii ("ziua independenţei"!?).

Semnalele primite imediat după vot, dinspre Uniunea Europeană, dinspre mediul de afaceri, chiar din America nu seamănă deloc cu ceea ce au spus ei oamenilor că se va întâmpla. După ce pe tot parcursul campaniei i-au încredinţat că toate scenariile pesimiste sunt doar nişte sperietori şi că oricum nu trebuie să se încreadă în experţi, e foarte posibil ca dezastrul să fie chiar mai mare decât îl estimaseră aceştia. Deja devalorizarea bruscă a lirei sterline a făcut ca Marea Britanie să cadă de pe locul cinci pe şase între economiile din lume. Iar agenţia Moody’s a degradat ratingul ţării de la stabil la negativ. Pe de altă parte, spre deosebire de campionii taberei "Leave",europenii arată că sunt pregătiţi mai bine ca primii pentru momentul post-Brexit. Din toate părţile vine, formulat imperativ agresiv, mesajul că Londra trebuie să ceara cât mai repede activarea articolului 50 din Tratatul UE prin care solicită retragerea formală din Uniune. A spus-o mai întâi Jean-Claude Junker pe un ton arogant, satisfăcut că în sfârşit Bruxelles-ul scapă de enervanţii de britanici. De altfel, el a ţinut să precizeze că "nu va fi un divorţ amical". A spus-o Francois Hollande. Au repetat-o apoi şi miniştrii de externe ai primelor 6 ţări fondatoare ale nucleului din care s-a născut ulterior UE. În plus, nu doar David Cameron, ci şi Marea Britanie vor trebui să suporte un exerciţiu de umilinţă la Consiliul European care va marca săptămâna viitoare sfârşitul preşedinţiei olandeze, premierul britanic nefiind invitat să participe la reuniunea de miercuri în care se va discuta maniera în care va fi gestionat Brexitul, deşi formal ţara sa este încă membru în UE.

Între timp a demisionat şi lordul Johnatan Hill, comisarul britanic din CE responsabil pentru serviciile financiare. Londra a dorit în mod special această poziţie pentru a proteja interesele City-ului londonez, segmentul serviciilor financiare fiind unul dintre domeniile cheie ale economiei britanice. În fapt este cel care face ca Londra să-şi dispute alături de New York statutul de capitală financiară a lumii. Cu altcineva responsabil la Bruxelles pentru acest domeniu, poate un francez!?, mediul va deveni probabil mai puţin prietenos pentru City of London. Dar asta nu e nimic. Mai ales Parisul se opune ca City-ul să poată efectua tranzacţii financiare pentru întreaga piaţă europeană (aşa numitul sistem de "EU Passport"), dacă Marea Britanie încetează să mai fie membru UE. O poziţie exprimată de altfel şi de Banca Centrală Europeană cu sediul la Frankfurt. Până la urmă e greu de crezut că nemţii vor refuza o prăjitură atât de tentantă oferită pe tavă. Pentru că principalele instituţii financiare internaţionale care au acum sediul la Londra nu au de ales, trebuie să se relocheze pe continent, cel mai des fiind pomenit numele Frankfurt-ului ca alternativă, pentru a putea opera în continuare în spaţiul comunitar. E adevărat, Barack Obama a declarat în California că Statele Unite vor continua să cultive o "relaţie specială" cu Marea Britanie, însă preşedintele a avut grijă să spună, în aceeaşi frază, cât de importantă este relaţia cu Uniunea Europeană. Într-un comentariu pentru Financial Times Richard Haas, preşedintele Council of Foreign Affairs – unul dintre cele mai influente think tank-uri americane, a fost mult mai direct, demontând încă unul dintre argumentele forte ale taberei Brexit care îi asigura pe britanici că totul va fi la fel ca înainte, ba că legăturile cu America vor fi şi mai strânse. "Relaţia specială va fi cu siguranţă una mai puţin specială din moment ce Washingtonul nu are de ales, trebuie să-ţi găsească alţi parteneri în Europa, în Orientul Mijlociu şi în Asia."

Mulţi ar putea să se întrebe în acest moment de ce ar trebui să fim totuşi atât de preocupaţi de rezultatul referendumului din Marea Britanie. În ce fel ne afectează? Există trei planuri majore extrem de preocupante. Primul e pericolul ca UE să se dezintegreze cu totul, aşa cum şi-ar dori Nigel Farage sau Marine Le Pen. Probabil nu imediat, ci pe măsură ce valul populist tot mai puternic din Franţa, Olanda, Austria sau Suedia capătă tot mai mult teren. Un alt element destabilizator îngrijorător ar putea fi o serie de secesiuni (Catalonia este un exemplu) inspirate de o probabilă ieşire a Scoţiei din Regatul Unit. Dacă totuşi liderii europeni reuşesc să stăpânească acest fenomen ne vom îndrepta probabil către varianta unei Europe cu două viteze în care ţări ca România vor fi împinse la periferie. Deja discuţiile purtate în ultimele zile pe tema reacţiei la Brexit au fost limitate în interiorul grupului celor 6 ţări fondatoare ale comunităţii europene. E un semnal destul de explicit că o bună parte din celelalte ţări, cu precădere cele din Est, vor fi în general marginalizate sau chiar ignorate de-a dreptul la luarea deciziilor importante. Împreună cu Marea Britanie, ţările din exteriorul zonei euro reprezintă o treime din PIB-ul UE. Prin ieşirea acesteia din Uniune, cota totală se reduce la jumătate ceea ce înseamnă că şi influenţa lor se reduce dramatic.

În fine, al treilea aspect ţine de componenta de securitate. Elementul fundamental al acesteia este constituit de legăturile transatlantice solide şi de umbrela de protecţie militară asigurată în principal de Statele Unite. Or, responabilă pentru cimentarea acestor legături era o Mare Britanie prezentă în zone de decizie la vârf şi în NATO, şi în UE. Londra a avut un rol cheie în toată această perioadă în a tempera puseurile anti-americane existente în destule locuri pe continent şi a menţine legăturile strânse cu Washingtonul. De fapt, britanicii erau vocea influentă în jurul căreia se coagula un nucleu format din state ca Polonia, ţările scandinave, ţările baltice, Olanda, Danemarca sau România care toate promovau aceeaşi linie, a unor strânse legături transatlantice. Prin ieşirea din scenă a Londrei, această tabără pierde teren considerabil în dauna liniei alternative promovate în principal sub imboldul Franţei şi Germaniei (mai ales după dispariţia din scenă a dnei Merkel) care are în vedere detaşarea tot mai accentuată de America şi cultivarea unei apropieri faţă de Rusia în ideea elaborării unui alt aranjament de securitate pe continent împreună cu Moscova. Or, e lesne de înţeles că astfel de evoluţii lasă complet descoperite şi vulnerabile ţările din flancul estic în faţa unei Rusii agresive şi revanşarde.