Tablourile lui Dostoievski (II)

Spre deosebire de Crist în mormânt, tabloul lui Hans Holbein cel Tânăr evocat în Idiotul, Madona Sixtină pictată de Rafael va face obiectul mai multor referinţe dostoievskiene. Scriitorul o putuse admira la „Gemäldegalerie Alter Meister” din Dresda, păstrând ulterior faţă de aceasta o impresie profundă. Surprinsă integral, stând în picioare, ţinându-şi protector pruncul în braţe, Maria i se părea a fi întruchiparea frumuseţii absolute. Este, neîndoielnic, şi temeiul invocării frecvente în discuţiile circumscrise unui atare subiect.

Cum se raportează personajele lui Dostoievski la tabloul sus-pomenit? Cu ignoranţă şi indiferenţă, unele. Iulia Mihailovna, bunăoară, nepregătită să treacă dincolo de luciul pânzei colorate, povesteşte în Demonii cum că a stat două ore în faţa lucrării şi nu a înţeles nimic, conchizând că interesul suspect pentru aceasta ar ţine, probabil „de gustul vechii generaţii”. Alte personaje se arată de-a dreptul fascinate. Stepan Trofimovici, pasionat de pictură, ar fi dorit să compună chiar un curs explicativ despre pictura în cauză, socotind că redă perfect „ideea frumuseţii eterne”. Motivul atracţiei irezistibile produse de Madona lui Rafael este deconspirat fără echivoc de Svidrigailov, în Crimă şi pedeapsă. Acesta mărturiseşte că fusese reţinut de chipul expresiv şi pătrunzător al Mariei, „un chip fantastic, o faţă de nebună îndurerată”.

Intenţia lui Dostoievski pare să fi fost aceea de a demonstra caracterul contradictoriu al frumosului. O spune Mitea, într-un monolog din Fraţii Karamazov: „Frumosul este ceva cumplit, înfiorător. Înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să-l cuprinzi, nu poţi să ştii ce-i acolo în fond, şi nici n-ai cum să ştii, fiindcă Dumnezeu ne-a pus în faţă numai enigma. Aici se întâlnesc toate extremele, şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă (…) Frumosul! Şi apoi, nu pot să suport gândul că unii oameni cu suflet mare şi luminaţi la minte încep prin a slăvi idealul Madonei, ca să ajungă la urmă să năzuiască spre un alt ideal, idealul Sodomei (…) Dracu’ să înţeleagă! Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul. Poate oare Sodoma să reprezinte frumosul? Crede-mă că pentru cei mai mulţi oameni frumosul este însăşi Sodoma! Poţi tu să dezlegi taina asta? Şi te cutremuri când te gândeşti că frumosul nu este numai ceva care te înspăimântă, dar în acelaşi timp şi o taină nepătrunsă. Aici se dă lupta între diavol şi Dumnezeu, iar câmpul de bătălie este însuşi sufletul omului”.

Pentru a sublinia natura enigmatică, ambivalentă şi tulburătoare a frumosului, Dostoievski îngroaşă antitezele dintre bine şi rău, moral şi imoral, virtute şi păcat, dintre „idealul Madonei” şi cel al „Sodomei”. Contrastul este vizibil şi în descrierea celor doi „actori” judecaţi în context – Katerina Ivanova şi Dmitri Karamazov. Femeia era „într-adevăr frumoasă. Dar în momentul acela avea un alt fel de frumuseţe. Era frumoasă prin nobleţea ei sufletească (…); era sublimă prin mărinimia ei şi jertfa pe care voia s-o facă numai ca să-şi salveze tatăl…” Dmitri, în schimb, se vede scufundat în „cea mai ticăloasă mocirlă a desfrâului”, alunecând spre prăpastie „cu capul în jos şi cu picioarele în sus”, simţind plăcere în această prăbuşire („ce frumos îmi şade în poziţia asta umilitoare”). Omul „căzut” se complace, astfel, într-o lume a precarităţii şi valorilor răsturnate, conştient fiind că nu aceasta este veritabila cale a salvării. Soluţia întrezărită de Dostoievski pare camuflată în câteva din versurile lui Schiller (unul din poeţii romantismului german pentru care autorul făcuse o pasiune), socotite de Mitea, recitatorul, ca potrivite pentru chiar situaţia lui: „Smuls din neagra-i înjosire,/ Să vezi omul bun, frumos,/ Cum se leagă cu iubire/ De pământul generos”.

Cum se face însă legătura dintre omul frumos, iubire şi pământ? În primă instanţă, Dostoievski idealizează frumuseţea, recunoscându-i funcţiuni estetice şi morale indispensabile în economia creştină a mântuirii. O spune explicit: „natura umană a lui Dumnezeu este frumuseţea în mod pozitiv şi absolut”. Cristos, „omul frumos”, este etalonul frumuseţii spiritualizate, sustrasă canoanelor estetice de suprafaţă; este frumuseţe în spirit, în exemplaritatea propriei jertfe, şi nu în trup, în configuraţia – fie şi atractivă – a semnelor anatomice exterioare. Unde va găsi Mântuitorul „pământul” cel mai generos pentru a-şi îndeplini misiunea? Bineînţeles, în Rusia.

Dostoievski îl îmbracă pe Cristos în straie de mujic, rusificându-l voit. Discursul lui Şatov, în Demonii, exaltă vechi obsesii mesianice: „eu cred în Rusia, eu cred în ortodoxia ei. Eu cred în trupul lui Cristos. Eu cred că a doua venire a lui Crist se va săvârşi în Rusia…”. Omul bun şi frumos este „împământat” provizoriu în pustietăţile stepei. „Maica Rusie” pare a-şi asuma idealul pozitiv al Madonei, în timp ce Occidentul va fi livrat definitiv celui opus, destructiv şi decadent, al „Sodomei”.

Ar fi imposibil să degajăm ideile scriitorului rus de aburul ideologic destul de tulbure care le învăluie. Ne-o sugerează, între alţii, Alain Besançon, autorul cunoscutei „istorii intelectuale a iconoclasului”, dar şi al recentei analize retrospective vizând destinul Sfântei Rusii (2012). Ce i s-ar reproşa lui Dostoievski? Că ar fi flatat în exces despotismul ţarist, denunţând nemotivat „iluziile” socialiste, egalitariste şi ateiste ale spiritului „progresist” apusean, că s-ar fi dovedit inapt să anticipeze binefacerile libertăţii, că ar fi încurajat proiectul unei frumuseţi duplicitare şi, pe alocuri, înfricoşătoare.

„Frumuseţea va salva lumea…” Adevărat? Care frumuseţe?