Teatrul ca telenovelă

Televizorul, telefonul mobil, internetul – viciile societăţii actuale bruiază autenticitatea relaţiilor interpersonale: izolarea în faţa ecranului, comunicarea cu un avatar, plonjarea într-o lume virtuală. De fiecare dată, telenovela sau reality show-ul, negarea despărţirii de interlocutor, conectarea la o lume situată la graniţa ficţionalului iau locul lumii reale. Pentru scenariul propus de Nicolae Volovăţ, conceptele de tabloid, scrisoare şi on-air devin centrale. Ceea ce nu înseamnă că lipsesc telefonul mobil, computerul sau broadcasting-ul (valorificate de mizanscenă).

Textul este scris în stil clasic, fără complicaţii, metareferenţial (autorul a fost ”marcat” de ”O scrisoare pierdută”), nepropunându-şi reactualizarea scenariului luat ca punct de plecare, încercând o mimare nu întotdeauna fericită a comicului de limbaj specific lui Caragiale (”impostură ingrată”, ”daune mortale” ş.a.) şi o descriere accentuată a realităţii socio-politice din România de azi („festival de manele cu fonduri europene”, PRV/PVR, migrarea de la un partid la altul după interese, posturi inventate pentru cine trebuie etc.).

Spectacolul se transpune într-o parodie controversată a reality show-ului, care nu-i decât viaţa noastră, în ţara în care trăim. Dacă imaginea de film a invadat lumea teatrului iremediabil, de această dată, am ocazia să definesc un nou gen teatral: teatrul-telenovelă. Teatrul ca telenovelă se adresează publicului mediu, amator de senzaţional şi distracţie facilă, dar şi celui care plusează indescifrabil peste medie, identificând relaţii între universul caragialesc de la care s-a plecat (la nivel de replică sau caracter) şi lumea actuală, la limita dintre realitate şi metaficţional, în scenariul pus în scenă (corupţie, incompetenţă, relaţii, înstrăinare de celălalt, absenţa solidarităţii, mitocănie, ipocrizie). În acelaşi timp, capabil de autoreflecţie, punându-şi probleme, dincolo de cele văzute pe scenă: Cine suntem din amalgamul de personaje şi învălmaşeala de situaţii la care am fost expuşi preţ de două ore de spectacol?! De aceea, mi-l imaginez pe Caragiale surâzând şugubăţ: această montare poate că nu e pe gustul nostru, pentru că spune adevărul, iar adevărul doare (”se pare că nu mai avem nicio scăpare, decât să râdem de noi înşine până vom dispărea ca naţiune”), dar, cu siguranţă, ar fi pe gustul său (exact din acelaşi motiv!).

Spectacolul se compune din două părţi. Prima parte mizează pe scenografie (segmentarea scenei, stratificarea decorului, costume vii, acordate caracterelor) şi pe susţinere regizorală a jocului actoricesc, parodiind ideea de reality show. Cea de-a doua, satiră a talk show-ului comercial, simulează o transmisie TV în direct, cu muzică live(inclusiv dedicaţii pentru Conducere sau pentru Securitatea română), improvizaţie şi machiaj strident. În prima parte, scenografic avem: prim planul (sala de fitness, simbolizând zona erotică şi folosit ca atare în scene specifice, apoi salonul – aspect de birou corporatist, noul living room, zonă accesată, dar în absenţa interiorităţii şi a comunicării reale), planul secund (closetul simbolizând intimitatea, practic inexistentă, pentru că zona e foarte rar accesată scenic, alături de o alta aflată în prelungirea salonului, accesată haotic, uneori formal, alteori privat, în loc de tradiţionalul dining room, semnificând risipirea lui ”a fi împreună”, pentru a desfăşura o activitate în comun). În cea de-a doua parte, spaţiul scenic se va disputa între: studioul TV şi platoul tehnic, ecranul de proiecţie şi ”bebeluşă”, orchestra live. În permanenţă, poate fi sesizat un background – lanul de porumb din spatele vitrinei de sticlă, în spatele uşii pe care iese servitoarea, după parapetul pe care se caţără un alegător – de unde cineva trage mereu cu urechea; mesajul prinde contur: duşmanul nu este barbarul (aşa cum credea grecul ori romanul), ci propriul semen, chiar dacă reprezentat scenografic afară din ”cetate”.

Element de scenografie, scara centrală (ornată cu leduri cu halogen în partea a doua), locul pe unde îşi fac intrarea şi ieşirea personajele(amorezul de profesie, actriţa de familie, senatorul corupt, dar ager la replică, amanta săritoare, sora fără chemare, cetăţeanul turmentat multiplicat de la servitoare la alegătorul de ocazie, demagogul, multiplicat şi el de la prefect şi până la directorul televiziunii etc.) devine emblematică pentru teatrul-telenovelă. Aceşti actori ar putea foarte bine să joace în telenovele, dar ei joacă teatru, asumând funcţia satirică a rolului jucat. Caracterul caragialesc, transpus sau nu în prezent, se suprapune personajului actualului scenariu, poate chiar omului din spatele avatarurilor. Trupa Naţionalului, reunind generaţii diferite de actori, funcţionează la unison, integrând armonios tinerii colaboratori.

Pe aceeaşi scenă, avem televizor, telefon, computer, dar şi scrisori, infinit mai multe decât a imaginat Caragiale – în plic, pe hârtie, răsturnate din poşete, din saci în studioul TV, unde se întâlnesc, ca-ntr-o farsă, toate personajele. Scrisori pentru că email-urile nu au voce, tastatura nu are consistenţa cărnii umane, iar ecranul nu are suflu. Şi pentru că avatarul lui Caragiale, supus şi el persiflării, ajunge, în cele din urmă, ministru şi soţ de progenitură ilegitimă de senator.

(Onorabili în direct de Nicolae Volovăţ, regia: Sorin Militaru, scenografia: Cristian Marin, distribuţia: Constantin Puşcaşu, Puşa Darie, Teodor Corban, Haruna Condurache, Horia Veriveş, Andreea Boboc, Cosmin Panaite, Livia Iorga, Irina Răduţu Codreanu, Daniel Busuioc, Ionuţ Cornilă, Delu Lucaci, Alina Mândru, Radu Homiceanu, Erica Moldovan, Dumitru Năstruşnicu, muzica live: Cosmin Maxim, Diana Roman, premiera: 24 ianuarie 2014, TNI, sala Teatru la Cub)