Tema naţională, azi. Între criza ideologiei globalizante şi criza retoricii populiste (I)

Tema identităţii naţionale, a interesului naţional nu se mai poate discuta astăzi în termenii în care a devenit dominantă în cultura noastră din secolul al XIX-lea şi nici în cei de la începutul secolului al XX-lea. Asta pentru că presiunile politice, contextul istoric nu mai sunt aceleaşi. Cu siguranţă, este nevoie de o retorică nouă, suplă, modernă, fără nici o legătură cu stereotipiile şi limbajul de lemn în care a sucombat discursul public naţional începând cu anii ʼ70 ai secolului trecut. Ne aflăm într-o situaţie dificilă. Deşi a devenit victima unor retorici tarate, tema nu şi-a pierdut actualitatea, este absolută nevoie de această perspectivă pe piaţa ideilor, din cel puţin două motive: pe de o parte, pentru a echilibra discursul globalizant, transnaţional al noii ideologii care domină de câteva decenii spaţiul politic şi cultural occidental; pe de alta, pentru a răspunde unei necesităţi reale, nu doar „spirituale”, ci şi pragmatice, economice, de conturare a unei identităţi naţionale într-o organizare politică, economică, diplomatică, financiară care tinde să impună macrostructura statului global, marginalizând realitatea naţională. Altfel spus, structura de puzzle a continentului european, cu statele sale naţionale desenate cu nici un secol în urmă, nu mai funcţionează. Sau nu mai este acceptată ca atare. Or, într-un astfel de context, tema naţională devine obligatorie în orice tentativă de gândire critică, reprezentând termenul de referinţă, indispensabil pentru a echilibra discursul oficial.

Există cel puţin trei elemente care au discreditat, în timp, discursul identitar. Cu toţii le ştim şi, ce e mai grav, ne speriem de realitatea lor fantomatică:

1. Extremismul de dreapta din perioada interbelică, de care ne temem azi, deşi nu mai reprezintă o ameninţare reală. Nu cred că, în actuala structură europeană, ar fi posibilă o deviere a politicii unui stat către radicalismul politic de dreapta. În plus, să privim în jur: care ar fi partidul politic din România care chiar are o doctrină şi mai ales un comportament de dreapta? Unde sunt derapajale către extremism? Cultivând însă, chiar la nivel oficial, legislativ, o atitudine prudentă faţă de discursul identitar, menţinem confuzia dintre tema naţională şi radicalismul politic: naţionalismul nu este sinonim cu xenofobia. Naţionalismul nu este radicalism, nu înseamnă purism etnic. Dacă prin „român” definim azi orice cetăţean al statului român, teama de glisare către extrema dreaptă îşi pierde obiectul. Dar aceste confuzii sunt întreţinute în mod tendenţios în spaţiul public.

2. Retorica grotescă a naţionalismului ceauşist, continuată de figurile politice de după 1990, care au dus în derizoriu discursul identitar. Era firesc ca, după faraonismul ultimilor ani de comunism, să existe o prudenţă în reluarea temei. Excesul, uneori la limita patologicului, al unor figuri politice populiste de după 1990 a contribuit şi el la discreditarea subiectului. Când multă vreme o temă care ar trebui asumată decent, responsabil a stârnit un spectacol delirant, ea îşi pierde publicul. Se creează, la nivelul larg, o confuzie între conţinut şi formă. Şi, mai ales, o sastisire, o iritare chiar. Este nevoie de eforturi considerabile şi de foarte mult tact pentru o relansare a acestei dezbateri.

3. Ideologia agresivă a globalizării, cu discursul obligatoriu politic corect. Mijloacele prin care această ideologie se impune nu mai sunt agresive, ci în special diplomatice şi financiare. Şi, să nu uităm, educative şi academice. Cine vrea observă imediat cât de mult s-a schimbat sistemul de învăţământ, la toate nivelele lui, în ultimii 15 ani, cât de mult s-au modificat programele şcolare, în care nu mai încap valori specifice, naţionale, ci doar teme generale, civice. Când accentul nu mai cade pe istoria naţională, ci pe valorile civice europene, când importante nu mai sunt textele clasicilor, ci conceptele teoretizante şi abilităţile de comunicare, este clar că şcoala are intenţia de a produce un cetăţean direct european, nu unul român. Ceea ce nu ar fi atât de grav, dacă această nouă modelarea a unui om nou nu s-ar petrece în detrimentul asimilării unei tradiţii culturale autohtone, a cărei principală posibilitate de perpetuare este şcoala. La nivel academic, circuitul publicaţiilor cotate internaţional obligă cercetătorul să digere şi să folosească nutreţul teoretic ideologizat, bazat în special pe aspectul transnaţional şi global al culturilor. Temele care se finanţează prin proiectele europene sunt şi ele, în general, orientate similar şi nu alimentează proiectele venite dinspre zona ştiinţelor umaniste – adică exact spaţiul academic de unde se pot lansa dezbateri solide, care să relativizeze oportunitatea implementării unui sistem educativ croit după asemănarea şi interesele UE. Calitatea învăţământului a scăzut dramatic în ultimii 10-15 ani: e un adevăr care nu poate fi acoperit de statistici. Îl ştim toţi cei care lucrăm în educaţie. Toate acestea erodează, pe termen lung, posibilitatea unei comunităţi de a-şi ticlui şi apăra un proiect identitar. Toate acestea fac imposibilă cristalizarea unei „conştiinţe naţionale”. Din păcate, asistăm de ani buni la modul în care un sistem de educaţie din ce în ce mai rigid, mai înclinat către aspectele pragmatice ale vieţii, cultivă „abilităţi”, nu valori spirituale şi elimină dintre noţiunile pe care copiii noştri le asimilează tot ceea ce ţine de identitatea naţională. (Va urma)

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi