Teritorii bune şi nu prea (II)

„De unde vine teritoriul? … din spaţiu!”, afirmă arhitecta Ioana Tudora în scrierea sa „Acasa ca teritoriu multiplu” din lucrarea mai amplă „Teritorii (scrieri, dez-scrieri)”, coordonată de geograful ieşean Octavian Groza şi apărută la editura Paidea, în 2003. Apoi continuă: „… teritoriile se nasc acolo unde spaţiul geografic, geometric se transformă în spaţiul experienţei, al existenţei, în spaţiu social …”. Drept urmare, teritoriul şi teritorialitatea devin concepte (mult mai!) subtile, care suprapun spaţiului (preteritorial) construcţii sociale, culturale şi psihologice, ce imprimă actorilor implicaţi în realizarea lor o doză apreciabilă de subiectivism.

„Teritoriul este ultima expresie a spaţiului construit”, afirmă geograful iesean Octavian Groza, şi conform acestuia, în procesul de construcţie al unui teritoriu e necesară parcurgerea a patru etape: aproprierea spaţiului – luarea în stăpânire a unei părţi din suprafaţa terestră, semnalizarea sau marcarea spaţiului apropriat – semne mai mult sau mai puţin vizibile sau lizibile, specifice grupului ce a efectuat aproprierea; acestea se constituie într-o tehnică de încadrare teritorială atât pentru autohtoni, cât şi petru cei din exterior – prin coduri, simboluri, sunt invitaţi sau excluşi, îndrumaţi sau avertizaţi; organizarea spaţiului apropriat şi semnalizat – realizarea structurilor spaţiale apte să permită administrarea şi valorificarea spaţiului apropriat şi amenajarea spaţiului organizat, ce are drept scop eficientizarea organizărilor spontane, în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile.

Teritoriile şi teritorialităţile se dispun cel mai adesea în palimpsest. Teritoriul celor defuncţi a devenit spaţiul preteritorial al celor ce construiesc noua teritorialitate. Asta se întâmplă doar dacă teritoriile şi teritorialităţile anterioare nu sunt necesare construcţiei metanaraţiunii de confirmare a unei noi identităţi; altfel, devin teritorii mitice, care musai să se suprapună cât mai corect pe limitele politice actuale sau pe orizonturile unor teritorii ce nu mai sunt de actualitate. Dar cel mai adesea teritoriile anterioare sunt ignorate, fiind reduse la simple spaţii preteritoriale, asemantice. Câţi dintre cei din zonele Hârlăului, Bârlădului sau din cei ce locuiesc vechiul ţinut al Putnei, state elementare anterioare apariţiei Moldovei, mai au astăzi o identitate, alta decât cea locală, care îşi are originea în relaţiile de proximitate!? Naraţiunea de confirmare a identităţii moldoveneşti nu a păstrat decât ceea ce a fost esenţial, iar ceea ce a fost esenţial se poate reduce acum la câteva cuvinte cheie: Maramureş, Dragoş, Apa Moldovei, bour, Bogdan. Acţiunile au avut loc în vechiul ţinut medieval al Sucevei – cel mai probabil, Moldova iniţială. Bănuiesc că doar folclorul mai are forţa necesară păstrării memoriei locului, dar cel mai adesea prin simboluri şi coduri care şi-au pierdut semnificaţia iniţială.

Cu riscul de a-mi atrage critici, am să fac o afirmaţie: cele mai periculoase pentru echilibrul teritorial al Europei actuale sunt noile teritorialităţi apărute la finalul Războiului Rece, oricât de justificate ar fi! Au devenit periculoase deoarece autorităţile naţionale ale statelor estice ale UE, dar şi autorităţile de la Bruxelles au gestionat deficitar relaţiile cu Moscova. Dintre noile state, cele mai instabile sunt Ucraina, care-şi (re)scrie istoria începând cu statul de la Halici şi Republica Moldova, care-şi inventează istoria apelând la personaje ale căror acţiuni s-au desfăşurat arareori în coordonatele spaţiale ale teritoriului lor "naţional". Nu e prima data când scriu despre acest lucru! E posibil ca vina să ne aparţină şi nouă. Mitizarea lui Ştefan cel Mare de către istoriografia românească şi asimilarea lui profundă de către moldovenii basarabeni fac din acest personaj istoric figura centrală a acţiunilor moldovenilor euroasianişti. Pare a fi chiar singurul domnitor (re)cunoscut. Numai că discursul stataliştilor moldoveni oferă chei de lectură bizare şi înţepenite într-o paradigmă ce opune moldoveanului, românul. Cele mai importante momente ale istoriei, privite prin prisma moldoveniştilor, sunt căsătoria unei fiice de-a lui Ştefan cu fiul lui Ivan al III-lea, cneazul Moscovei şi bătăliile domnitorului moldovean cu muntenii. Dacă primul moment "istoric” doreşte să evidenţieze o veche relaţie cordială moldo-rusă, dintre state ce nu aveau graniţe comune, bătăliile cu muntenii vin să potenţeze fractura istorică, ce chipurile, ar exista între moldoveni şi români. Ignoră (cu bună ştiinţă) contextul geopolitic în care au avut loc cele câteva bătălii dintre Ştefan şi Radu cel Frumos, Muntenia aflându-se deja sub suveranitate otomană.

Pentru cei din interiorul unui teritoriu, spaţiul celorlalţi este unul de multe ori inaccesibil. Însă, această inaccesibilitate nu este una determinată neapărat de izolarea impusă de bariere naturale greu surmontabile (munţi, fluvii etc.) sau de absenţa legăturilor fizice (structurile reticulare ale infrastructurii de trasport), cât mai ales de construcţiile culturale, de multe ori manipulate şi manipulante. Mulţi dintre noi cei care ne dorim unirea Moldovei răsăritene cu România, nu înţelegem de ce o bună parte a populaţiei autohtone basarabene nu doreşte acest lucru. Dăm vina ba pe sindromul Stockholm, ba pe forţele politice interne ostile occidentului, sau chiar pe manipulările şi ameninţările pe diverse planuri (economice, sociale, belice) la care recurg autorităţile moscovite. Ignorăm un lucru: şi pentru adepţii euroasianismului, ca şi pentru noi funcţionează aceleaşi mecanisme ale teritorialităţii. Probabil, pentru moldoveniştii răsăriteni, mediul securizant al propriei lor identitaţi e spaţiul ex-sovietic (brrr!). Pe sâptămâna viitoare.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi