Caută 
5 MIN
Toate echipele româneşti care ne-au reprezentat, până la un punct, onorabil în Cupele Europene au antrenori tineri cu manieră de exprimare diametral opusă aceleia a reprezentativei.
Până aici ne-a fost! Este un leit-motiv care străbate spaţiul fotbalistic românesc după isprăvile echipelor noastre din ultima săptămână. Excluzând Steaua, un caz special şi o echipă care îşi poate repara onoarea la Varşovia (în caz negativ, rămâne totuşi în circuitul european), excluzând parţial Astra, care – deşi a jucat sub orice critică în Israel, poate recupera un handicap de două goluri dacă joacă aşa cum ne-a obişnuit în ultima vreme, echipele româneşti se pot considera eliminate din Cupele Europene.
Decepţia uriaşă în formă, este lipsită de temei. La ce să te aştepţi de la trei echipe debutante sau cvasi-debutante (Petrolul) în Europa? Din contra, îndrăznim să afirmăm că prestaţia celor trei, luată pe ansamblu, a fost până acum peste aşteptări. Astra a întors un rezultat defavorabil cu o formaţie extrem de incomodă, Omonia Nikosia şi a fost imitată de Pandurii în faţa celor de la Hapoel. Despre succesul petroliştilor în faţa unei reprezentante a fotbalului olandez, Vitesse Arnhem, nu are sens să mai discutăm. Ne-am întins cât ne este plapuma, dar şi plapuma aceasta are un capăt tivit. Numit Swansea, Braga şi, poate, Maccabi.
Dacă reincludem Steaua în acest bilanţ parţial, observăm două similitudini intersante între cele patru reprezentante ale României. Atât Steaua, cât şi Petrolul, Astra sau Pandurii sunt conduse de tehnicieni de perspectivă, care au indus un suflu nou în paleta de exprimare a fotbalului românesc, Reghecampf, Isăilă, Contra şi Pustai sunt antrenori foarte talentaţi, care studiază fotbalul prin toate mijloacele, îl gândesc şi îl trăiesc. La unii, trăirea depăşeşte gândirea (Contra), la alţii (Pustai) este invers. Dar toţi aceşti antrenori sunt dispuşi şi sunt în stare să spargă acele canoane care au otrăvit fotbalul nostru în ultima jumătate de veac. Tinerii furioşi de astăzi refuză străvechea temporizare inventată de Angelo Niculescu, refuză "focul la ei" brevetat de Halagian, refuză practica eficientă, dar meschină a lui Iordănescu, exprimată neacademic, dar sugestiv, de Cristi Chivu: "c..ul în poartă şi mingea la Hagi". Tradiţionaliştii pot găsi chiar aici explicaţia ultimelor eşecuri, dar drumul este lung şi este greu să se reuşească din prima. Mircea Lucescu, care odată s-a autointitulat mentorul manierei tradiţionale de exprimare în fotbalul românesc (uitând de propriul său mentor, Angelo Niculescu), este un prea mare antrenor să nu ştie să se exprime în mai multe feluri, chiar diametral opuse, chiar în timpul aceluiaşi meci. A încercat şi Cristi Pustai la Pandurii, în meciul cu Maccabi, dar nu i-a mers. Pentru că Pustai nu este (încă) Mircea Lucescu. Noul val de antrenori în fotbalul românesc nu este reprezentat doar de cei patru: mai este un Petre Grigoraş (confruntat şi el cu operaţiunea "întoarcerea căruţei" la Cluj), mai este un Liviu Ciobotariu, poate chiar un Ionuţ Chirilă sau Vasile Miriuţă.
În toată această furtună tactică, perdantul poate fi, pe termen lung, chiar selecţionerul Victor Piţurcă. Şi nu chiar din vina lui: este infinit mai greu să întorci căruţa de pe un drum bătătorit de atâţia ani, prin convocări sporadice de câteva zile. Mai mult, de la Angelo Niculescu încoace, toate încercările de a trece naţionala pe o partitură generos-ofensivă au fost sortite eşecului. A încercat şi Valentin Stănescu, şi Mircea Lucescu (în prima perioadă) şi Ienei, şi Laci Bölöni (vă mai amintiţi cum a fost pedepsit de Pippo Inzaghi când a îndrăznit să atace în valuri Italia?). Toţi s-au întors la vechea matcă, au reinventat-o (vorba lui Lucescu) sau au demisionat. Este greu de crezut că înlocuirea lui Piţurcă cu unul dintre tinerii "revoluţionari" reprezintă o soluţie într-o epocă în care munca de selecţioner diferă esenţial de cea de la club. Este greu de crezut că Piţurcă îşi poate schimba canoanele, atât din lipsă de timp, cât şi din încăpăţânarea sa proverbială. Cu timpul însă va fi şi mai greu ca jucătorii convocaţi la lot să joace cu totul altceva decât ceea ce fac, de obicei, la echipele de club.
Prin anii ’70, regretatul Pişti Kovacs era selecţioner şi antrenor al naţionalei, şi ocupa şi funcţia de director tehnic la FRF. La vremea, aceea îşi putea permite să emită circulare cu recomandări tactice pentru toţi antrenorii de club din România. "Jocul cu libero, pase repetate la mijlocul terenului, dublarea apărării", recomandări, bineînţeles, obligatorii. Vremea aceea a trecut, selecţionerii de astăzi trebuie să adapteze profilurile jucătorilor convocaţi la propria concepţie de joc şi de aici apar şi criticile la adresa procesului de selecţie. Lucrul acesta cere experienţă şi este foarte dificil chiar şi pentru Piţurcă, nu numai pentru posibilii săi înlocuitori la naţională. Este o problemă de fond a naţionalei, care nu are prea mare legătură cu apropiatele partide cu Ungaria şi Turcia, obligatoriu de câştigat, indiferent de mijloacele de exprimare. Dar odată şi odată, Piţurcă sau altcineva trebuie să-şi ia responsabilitatea schimbării macazului la naţională.
Îți recomandăm
