Tipografic majuscul în FNT 2014

Tipografic majuscul în regia Gianinei Cărbunariu, coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon, produs de diseminare a rezultatelor unui proiect european intitulat ”Vieţi paralele – secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete”, rămâne un spectacol de referinţă pentru teatrul documentar. Producţiile teatrale, special realizate pentru Festivalul Internaţional de Teatru Divadelná de la Nitra, au reunit şase ţări foste comuniste şi au avut ca punct central lucrul pe cazuri din dosarele Securităţii. Festivalul a avut loc în toamna lui 2013, însă spectacolul Gianinei Cărbunariu se joacă încă la Odeon şi a fost inclus în Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti de anul acesta.

Regizoarea alege să discute, la fel ca în X mm din Y km (unde a lucrat pe o stenogramă din dosarul scriitorului Dorin Tudoran), un caz şi mai puţin cunoscut opiniei publice (dosarul de securitate ”Elevul” al lui Mugur Călinescu), având un final tragic. Spre deosebire de X mm…, unde caracterul de document sociopolitic al spectacolului era adus în prim-plan, neglijându-se latura estetică, de această dată acelaşi mesaj al colaborării directe ori tacite prin neimplicare (culpa comună a românilor) este îmbrăcat coregrafic şi audiovideo. Actorii, aleşi după calităţile de a se mula pe rol, au aptitudini dramatice excelente. Impactul energetic al spectacolului este extrem, în special în momentele din care reies teama şi furia securiştilor la confruntarea cu acţiunile subversive ale tânărului de 17 ani la adresa statului de atunci – încercarea de trezire a conştiinţei semenilor, prin înscrierea cu cretă albă, în litere ”tipografice”, ”majuscule” a unor mesaje de genul ”libertate”, ”vrem sindicate libere” sau privitor la absenţa alimentelor din România. Asemenea momente sunt construite prin proiectarea pe un panou de fundal a feţei securiştilor, a ochilor acestora şi, mai ales, prin proiectarea mesajelor de jur împrejurul sălii de spectacol, dar, mai ales, pe corpul acestora. Lupta cu literele proiectate ”tipografic majuscul” pe propriul corp este în măsură să redea agitaţia stârnită în rândul membrilor Securităţii de actele tânărului. Sub masca asumării unei întreprinderi de reeducare, acesta este monitorizat împreună cu membrii familiei, brutalizat şi, în cele din urmă, moare în condiţii suspecte (oficial, se îmbolnăveşte de leucemie, fiindu-i fatal la numai 20 de ani). Anchetarea membrilor familiei şi chemarea în mod repetat la sediul Securităţii dezvăluie o stare de fapt cumplită din comunism: membrii propriei familii se tem să spună adevărul, colegii, prietenii (deşi nişte copii) ajung colaboratori fără voie şi surse-martor, tensiunea, teama, suspiciunea sunt stările de spirit dominante.

Spectacolul se împarte în mai multe momente, trei fiind coordonatele de bază. Prezentarea cât mai dramatică a faptelor, mijloacele de detaşare (prezenţa camerelor pe scenă) devin la Gianina Cărbunariu modalităţi de exagerare a dramatismului situaţiei, cu implicarea spectatorului (trecerea camerei prin sală) şi multiple schimbări de perspectivă narativă (”povestitorul” este, pe rând, Securitatea, membrii staffului profesoral, părinţii, însuşi Mugur Călinescu), de fiecare dată punctul de vedere fiind filtrat de o cameră mai mult sau mai puţin vizibilă. O schimbare majoră de decor, panoul de proiecţie convertit într-o saltea uriaşă, determină o altă secvenţă în crescendo de tensiune dramatică: moartea lui Mugur Călinescu este ambiguizată, acesta sărind până la epuizare pe saltea, încheind prin a spune că acum nu mai e nimic de reproşat; nici un om nu poate trăi împotriva propriilor convingeri morale, forţat să afirme credinţe pe care nu le asumă. Încălcarea dreptului la opinie a făcut multe victime în comunism. Cei ce au jurat cândva fidelitate ţării pe ”fiinţa statului”, astăzi deplin nonşalanţi, nu se simt vinovaţi cu nimic şi oferă cu ipocrizie propria versiune asupra faptelor. În faţa spectatorului, cadraţi de prezenţa fantomatică a lui M.C. (o alegere regizorală discutabilă) şi de mama acestuia, foşti securişti mimează sentimente umane şi ascund fapte reprobabile.

Finalul spectacolului este o întrebare fără răspuns despre un anume înscris din dosar, ca şi prezentul pe care îl trăim. Accentul pus pe trecutul recent nu trebuie să neglijeze incertitudinile prezentului. Un mixaj de sunet străpunge aerul cu fragmente din Queen (printre care Under pressure), mai lipseşte numai We are the champions, în acord cu destul de controversabilul Champion de pe treningul protagonistului (nu existau produse de firmă pe vremea lui M.C.): nu, nu suntem nişte campioni. Decât ai traumei şi colaboraţionismului.