Toate drumurile duc la Atena

Ce se întâmplă zilele astea în Grecia suscită curiozitatea întregii planete, mai ales că nimeni nu ştie ce urmează să se întâmple. E singura certitudine peste marea de scenarii ţesute pe subiectul falimentului unei ţări. Pe scurt, Syriza, partidul socialiştilor radicaliaflaţi la putere, se teme să ia o decizie şi întreabă poporul dacă acceptă sau nu planul impus de Europa de Vest, cu condiţia unor reforme bugetare clare, dar tăioase. Dacă, duminică, mai mulţi greci vor spune „Da”, adică acceptă condiţiile pentru refinanţarea acestui uriaş sac gol, furtuna de pe pieţele financiare se va potoli, cel puţin pentru o vreme. Dacă cei mai mulţi participanţi la referendum vor spune „Nu”, atunci istoria va fi dată puţin înapoi şi aici apare dilema: ce se va întâmpla după şi cât va ţine?

Dincolo de problemele financiare rămâne avantajul geostrategic al Greciei – controlul estului Mediteranei (mai puţin afluxul imigranţilor) şi al accesului în şi din „lacul rusesc” Marea Neagră. De altfel, acest avantaj a fost şi miza disputării teritoriului grecesc între Germania nazistă şi rezistenţa locală, în prima parte a anilor ’50, apoi între comuniştii susţinuţi moral de sovietici şi forţele de dreapta sprijinite masiv de britanici şi americani, în timpul unui sângeros război civil încheiat abia în 1949 şi care a tocat mai toţi banii alocaţi Greciei prin Planul Marshall. Resentimentele acelor vremuri răzbat până în vremurile de azi şi justifică în parte opoziţia faţă de măsurile austere impuse acum de occidentali. Un motiv în plus ca rezultatul referendumului să rămână nesigur până în ultimul moment.

Tragedia greacă a pus în umbră evenimentele din sud-estul Ucrainei. Pericolul reizbucnirii luptelor în cele două raioane aflate sub controlul rebelilor separatişti sprijiniţi de Moscova pare să se fi şters din atenţia liderilor UE, preocupaţi de susţinerea monedei comunitare aflată în plin proces de revigorare prin infuzia de euro declanşată astă-primăvară.

La fel, problema imigraţiei pare, şi ea, uitată, în ciuda protestelor Italiei, principalul „debarcader” al invaziei, alături de Grecia. Nici măcar atentatul de săptămâna trecută de la Grenoble nu a suscitat prea tare subiectul imigranţilor ilegali. Mai îngrijorătoare au fost atentatul de vineri din Tunisia contra turiştilor europeni şi cel de alaltăieri de la Cairo, a cărui ţintă a fost procurorul general al Egiptului. Aici însă e deja teatru de război cu descreieraţi din aşa-numitul Stat Islamic. Un conflict extins şi straniu al cărui spectru a fost tulburat şi mai mult de declaraţia unui fost premier şi ministru al Apărării israelian. Ehud Barak a spus că gruparea teroristă poate fi anihilată în două zile şi că nu înţelege de ce nu se face acest lucru.

La toate aceste dezastre din jurul Românieise adaugă şi cel căruia Parlamentul de la Bucureşti i-a mai încheiat ieri un episod pentru două luni de vacanţă binemeritată. Pensiile speciale, legea ANI ciopârţită, revenirea la legislativul de pe vremea lui Iliescu, salvarea de justiţie a încă unui lot de puşcăriabili – sunt victoriile lor care trag România noastră în jos. Au fost şi câteva, puţine, lucruri bune precum precum scăderea TVA la unele produse alimentare şi dublarea alocaţiei copiilor, dar acestea par menite să ascundă problema gravă a ţării: lipsa investiţiilor majore şi pierderea masivă a fondurilor europene. Să ai creştere economică bazată doar pe consum nu e tocmai în regulă, mai ales acum, când nu putem şti ce va fi peste o săptămână. Cam aşa au început şi grecii.