Un happening în Maideyi

Happening-ul este un tip de teatru performativ, de regulă asociat cu un spaţiu neconvenţional (de această dată, Cafeneaua Maideyi, premiera 27 octombrie) şi care se mulează pe o situaţie construită în spaţiul de joc, făcând apel în mai mare măsură la improvizaţie şi la interactivitate cu publicul decât de obicei. Interesul pe care new media(în special televiziunea şi internetul) îl prezintă astăzi, alături de o preocupare de ordin critic faţă de tema manipulării exercitate tot mai mult de mass-media, îl conduc pe Daniel Chirilă (absolvent al Facultăţii de Teatru, UAGE, actualmente urmând un master în Jurnalism tematic, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele comunicării, Universitatea din Bucureşti) înspre conceperea acestui al doilea spectacol în cafeneaua amintită, intitulat 5 pm, alături de colegi din cadrul trupei de teatru Frilensăr (Claudia Chiraş/ Irina Elena Frunză, Tiberiu Enache) ori din afara acesteia (Andrei Cozlac, Alice Moisă).

Scenariul semnat cu pseudonimul Enoch Darli este pus la dispoziţia spectatorilor deoarece este echivalat cu scriptul unei emisiuni TV la care aceştia participă în direct. De asemenea, audienţa primeşte un set de reguli, prin care i se cere implicarea directă în aşa-zisa emisiune TV; tot ceea ce se petrece pe ”scenă” este transpus pe o plasmă, cu o întârziere de câteva secunde bune, din cauza echipamentului tehnic nu foarte performant. Dintre instrucţiuni, reţin faptul că publicului spectator i se cere să urmărească scenariul şi să reacţioneze potrivit cerinţelor marcate în roşu acolo – să aplaude, să râdă, să ofteze, să intervină atunci când prezentatorul emisiunii (Graţian Grozav – Daniel Chirilă) le solicită acest lucru. Şi pentru ca evenimentul cu care spectatorii se confruntă să devină şi mai convingător, intră în joc şi un regizor tehnic, căruia îi revine funcţia de a le reaminti celor din cafenea (într-o manieră în permanenţă nostimă, rolul este tuşat foarte mult) că e cazul să reacţioneze potrivit indicaţiilor deja primite.

Deşi am parcurs scriptul înainte de spectacol, sunt nevoită să admit că aspectul cel mai viu în cazul de faţă îl reprezintă chiar scenariul. Autorul, inutil ascuns în spatele pseudonimului deja menţionat, scrie vivace, tonic, alert; îi recomand să participe la concursurile de dramaturgie, care au devenit tot mai frecvente în ultimul timp (ar fi de dorit să mai analizeze puţin necesitatea anumitor momente din script şi să le confere, implicit, o justificare). 5 p(ost) m(ortem) mimează efectele unei emisiuni TV asupra spectatorilor; convenţia este parţial acceptată şi asumată de publicul din Maideyi, care reuşeşte să-l suprindă întrucâtva chiar şi pe autorul textului ori ”prezentatorul TV”. Daniel Chirilă joacă fără să depună prea mult efort, reliefându-ni-se faptul că ar putea prezenta cu brio o emisiune TV; partea cea mai dificilă, actoriceşte vorbind, îi revine Claudiei Chiraş, care, deşi are un ciorap pe faţă aproape pe parcursul întregii reprezentaţii, dovedeşte cât de mult a evoluat artistic în ultimul timp, sfredelindu-şi audienţa cu privirea şi reuşind parcă, mai bine ca niciodată, să intre în ”pielea” personajului încredinţat: un criminal în serie, conceput în mod bizar, asemeni unui ”om fără însuşiri”, adus să-şi mărturisească în direct crimele comise, protejat faţă de poliţie (nu cred că reiese suficient de clar cum anume acest lucru a fost făcut posibil), care parcurge o sumă de momente sau, mai curând, este supus unei serii de ”teste” în direct (iarăşi nu este evident cum îşi imaginează autorul că e posibil ca o emisiune coerentă să fie şi ”remember al copilăriei criminalului”, în acelaşi timp ”vrei să fii miliardar” şi ”cu cărţile pe faţă”). Cred că acest scenariu ar fi fost cu mult mai avantajat dacă se reuşea implicarea publicului păstrând doar prima şi ultima rubrică, concursul de întrebări de cultură generală chiar nu-şi are rostul în coerenţa acestui spectacol. În schimb, s-ar putea accentua şi mai mult partea legată de improvizaţie când spectatorii sunt întrebaţi pe cine ar vrea să omoare ori dacă se uită la TV, iar stupoarea lui Daniel Chirilă devine reală atunci când sala mărturiseşte că nu se uită la TV ori că nu doreşte să omoare pe nimeni. În fond, cine ar mărturisi nevoia unei crime într-o emisiune în direct?! Dincolo de unele glume nu tocmai inspirate, este un scenariu îndrăzneţ, imprevizibil, cu atât mai mult cu cât ideea de bază e următoarea: persoana ştearsă, conturată în faţa unui public spre a provoca prin povestea stranie a unui personaj căruia i-au murit, rând pe rând, destui oameni apropiaţi ajunge să-l omoare în direct pe chiar prezentatorul emisiunii. Pentru această idee interesantă de scenariu, îl vom ierta pe Daniel Chirilă alias Enoch Darli pentru că: formatul emisiunii concepute de el nu este tocmai credibil, de aceea poate că publicul nici nu participă suficient de mult; Claudia Chiraş joacă peste aşteptările de scenariu, în timp ce prezentatorul (Daniel Chirilă) pare uneori că nu-şi înţelege propriile didascălii ori că nu şi-a învăţat propriul text (dar voi considera ca aparţine testului improvizaţional).

În fond, este un scenariu absurd ori, pentru a fi transbordat înspre veridicitate, dincolo de imperativul că publicul trebuie distrat cu orice preţ, ar trebui eliminate tuşele groase în cazul a două personaje (prezentatorul şi regizorul tehnic). Pe de altă parte, e interesant cum Daniel Chirilă intră şi iese din rolul creat chiar de el; în timp ce Claudia Chiraş se impune real, trecând prin mai multe ipostaze decât îi solicită scenariul (de la personajul şters care repetă mot à mot tot ceea ce îi induce moderatorul) la un caracter puternic care îşi justifică în direct propria crimă printr-un discurs în care face apel la celebrul dicton ”neam săturat de voi”, dar şi la datoria de a reîncepe o nouă viaţă, făcând o faptă bună în fiecare zi. Psihologic, scenariul nu pune foarte multe probleme, poate că şi aici ar mai putea fi cizelat, astfel încât să existe o complexitate caracterială, dincolo de un prezentator retard şi un criminal absolvit în mod inexplicabil de vină, dat fiind că nu-şi înţelege propriile vorbe/ fapte.

Dacă data trecută, în cazul spectacolului Frilensăr, am făcut faţă unei scenografii care atrăgea prin faptul că spaţiul de joc era efectiv tapetat cu ziare, de data aceasta decorul este minimalist. Scriptul este absurd, cinic, macabru, în acelaşi timp hilar; spectacolul e un happening de încadrat în categoria ”relax and enjoy”, confortabil şi incitant.