Un preşedinte mereu influent

Se împlinesc, astăzi, nouăzeci de ani de la moartea lui Woodrow Wilson, cel care a adus Statele Unite în „Marele Război” european şi a jucat un rol atât de însemnat în încercarea de a contura o soluţie de pace durabilă, la Versailles. În anul în care comemorăm un secol de la izbucnirea a ceea ce avea să fie Primul Război Mondial, personalitatea lui Wilson merită o atenţie specială, chiar dacă declaraţia de război americană a fost citită abia la 2 aprilie 1917.

În fapt, Wilson a fost mereu prezent pe scena internaţională: niciunul dintre liderii americani – sau din conducătorii altor naţiuni – nu l-au egalat pe Wilson în materie doctrinară. Vorbim şi astăzi de „wilsonianism”, în timp ce influenţa unor F.D. Roosevelt, Truman sau Reagan a fost mult mai puţin durabilă. E adevărat că această opţiune pentru intervenţie armată a Statelor Unite în afacerile internaţionale, cu scopul de face lumea „sigură pentru democraţie” a fost adesea discreditată, iar ultima rundă – cea de care este responsabilă administraţia George W. Bush – este cea mai contestabilă. Wilsonianismul nu va rezista, însă, din practica americană de politică internaţională, pentru că are rădăcini adânci în cultura publică a acelei naţiuni.

Sentimentul misionar al acţiunii armate în slujba binelui nu a exclus calculele de putere şi interese nici în cazul lui Wilson, nici în cel al lui FDR. Statele tind întotdeauna să-şi definească scopurile în urma unei dezbateri interne, iar Wilson şi FDR au dus lupte dure cu adversarii lor izolaţionişti. Despre dificultăţile lui FDR şi despre eşecul său în această privinţă – SUA este prinsă în vârtejul războiului, nu intră de bunăvoie – tindem să discutăm mai mult decât o facem în cazul lui Wilson, deşi acesta din urmă reuşeşte să câştige de partea sa opinia publică şi clasa politică. Sigur că eşecul lui FDR are mult de a face cu succesul lui Wilson, pentru că drama din 1914-1918 potolise, în mare măsură, setea americanilor de aventură militară peste hotare – atât cât a existat ea.

Nu trebuie neglijată, însă, opoziţia formidabilă cu care s-a confruntat Wilson pe plan intern. Ea avea să se răzbune mai târziu, când Wilson va pierde pacea: adversarii de acasă nu-l vor lăsa să atribuie SUA rolul pe care era obligată (politic şi moral) să-l joace în ordinea post-Versailles, cu precădere în Liga Naţiunilor. Slăbit şi învins, preşedintele american va sfârşi, în 1924, la 68 de ani, fără a mai suporta umilinţa de a vedea destrămată ordinea europeană şi mondială pe care încercase să o creeze.

Simbol al progresismului american, mereu subiect de dispută ideologică din cauza politicilor sale interne, Wilson a fost un politician înzestrat cu talent, fler şi încăpăţânare. A reuşit să cucerească prin erudiţie, aşa cum era de aşteptat de la un universitar, şi va reprezenta mereu un exemplu de modificare a opiniilor în funcţie de locul în care te afli. Parafrazând o expresie celebră (mai recentă) din politica americană, ceea ce vrei depinde de locul în care te afli. Profesorul Wilson, spre exemplu, pleda pentru supremaţia Congresului în sistemul politic american; preşedintele Wilson – desigur – pentru primatul şefului statului. Este o observaţie ce pare a fi valabilă şi pentru alte ţări şi epoci.

Bun sau rău, idealist sau cinic, predispus sau nu la autoritarism, rasism şi alte chestiuni discutabile din punct de vedere al politicii interne americane, Wilson ne-a lăsat „Cele Paisprezece Puncte”, între care se regăseşte, în fond, convergenţa între stat şi naţiune. Acum mai mulţi ani, din acest colţ de pagină, afirmam că oraşele româneşti ce se pretind a fi legate de Unire ar putea să-şi exprime într-un fel oarecare recunoştinţa faţă de preşedintele american. Desigur că recunoaşterea contribuţiei marilor jucători internaţionali e problematică în cazul în care noi hotărâm că episoadele fericite din istoria naţională trebuie atribuite exclusiv forţelor interne, iar cele nefericite exclusiv străinilor. Se poate şi aşa, ar fi o demnă continuare a perspectivei din ultimii ani ai epocii Ceauşescu.

Însă, ne place sau nu, personaje precum Napoleon al III-lea sau Wilson sunt legate de aspiraţiile predecesorilor noştri. Thomas Woodrow Wilson a promovat, după intrarea SUA în război, principii pe care cei mai mulţi dintre est-europeni (nu toţi) le-au îmbrăţişat cu căldură şi convingere. Lumea n-a devenit mai sigură pentru democraţie în urma intervenţiei externe promovate de Wilson, dar asta nu doar din vina lui. A devenit, însă, graţie wilsonianismului, ceva mai blândă cu popoarele europene mai mici şi mai tinere, din Est.