Unde sunt butoanele de control ale României?

Se spune despre România că, deşi are destule probleme, este totuşi o ţară stabilă. Din punct de politic şi economic. Însă privind la şirul de evenimente cu care ne confruntăm nu putem să nu facem două constatări importante care nu par să confirme deloc acest tablou: 1. suntem cufundaţi într-un soi de paranoie informaţională, fiind bombardaţi practic zilnic cu arestări, demisii spectaculoase şi dezvăluiri şocante; 2. ceea ce se întâmplă ne face să ne întrebăm, tot mai des, unde se află de fapt pârghiile de putere şi dacă ele sunt la vedere sau sunt oculte.

De pildă doar în ultimele câteva zile s-au consumat, pe rând: 1. o demisie ciudată, abruptă, nebuloasă, a şefului SIE (să nu uităm, un fost prim ministru şi ministru de externe); 2. o expulzare bruscă din spaţiul politic a co-preşedintelui unuia dintre cele două mari partide ale momentului, care este, de facto, şi partidul prezidenţial; 3. un atac extrem de virulent la adresa unuia dintre cele mai importante personaje publice ale momentului, simbolul luptei anti-corupţiei în România, plecând de la o acuză de plagiat a tezei sale de doctorat; 4. un fel de somaţie publică adresată de şeful statului actualului premier să intre în politică, pentru a rămâne în continuare în fruntea guvernului şi după alegeri.

Confuzia generalizată este întreţinută şi amplificată de un spaţiu mediatic (în sens larg pentru că trebuie incluse aici şi website-urile, blogurile, postările pe Facebook) neurotic, până la paroxism. În care agende personale sau de grup, resentimente, interese politice mai mult sau mai puţin vizibile, convingeri inflexibile în care nu mai este loc de nuanţe, toate acestea la un loc, nu au mai lăsat aproape deloc spaţiu pentru discuţii raţionale. În România de astăzi practic au dispărut reperele, punctele de sprijin la care să te poţi raporta. Cifrele din sondajele de opinie, dezvăluirile "şocante" (vezi controversele stârnite de cazul Hexipharma), speculaţiile legate de "spontaneitatea" unor proteste de stradă sau de sprijinul ocult acordat unor partide sau mişcări politice, iată, practic totul este pus în discuţie, chiar dacă adesea cu alegaţii fanteziste. Şi să nu uităm că în spaţiul public percepţiile sunt cele care contează, ele sunt cele care modelează comportamentul public şi opţiunile electorale mai degrabă decât faptele sau argumentele raţionale.

Iar în afară de asta, dezbaterea publică autohtonă este aproape monopolizată de chestiunea "luptei anticorupţie". Sigur că subiectul respectiv este extrem de important, dar la fel de importante sunt şi altele. De pildă, contextul geopolitic fluid care riscă să pună în discuţie aranjamente de securitate aparent bătute în cuie. E suficient să amintim faptul că un şir de evenimente, începând cu Brexitul şi cu o posibilă decuplare a Europei de America, foarte probabilă dacă Donald Trump ajunge la Casa Albă, riscă să ne lase din nou într-un spaţiu incert între un nucleu european dur consolidat în jurul Germaniei şi o Rusie agresivă şi revanşardă. Adaugaţi, de data aceasta pe plan intern, deficitul masiv de competenţă care grevează, dincolo de problemele de corupţie, administraţia publică românească şi calitatea în scădere semnificativă a clasei noastre politice din ultimii 10-15 ani, de unde şi deficitul vizibil de lideri reprezentativi.

Dacă ar fi să alegem din cele patru momente importante menţionate mai sus care au marcat ultima săptămână, probabil că cele mai semnificative sunt ultimele două. Atacul lui Sebastian Ghiţă la adresa Codruţei Kovesi este unul mai sofisticat decât pare la prima vedere. Unii sunt tentaţi să-l subestimeze plecând de la două argumente, ambele de altfel valabile: faptul că Sebastian Ghiţă este un personaj total lipsit de credibilitate şi că în sine, chestiunea plagiatului este cumva "o supă reîncălzită", primele acuze fiind lansate cu mai bine de patru ani în urmă de un alt personaj lipsit de credibilitate, Mugur Ciuvică. În plus, sunt subliniate şi elementele destul de subţiri ale acuzelor lui Sebastian Ghiţă.

Trebuie spus, de la început, că în sine solicitarea de lămurire a acuzei de plagiat nu este nicidecum una nerezonabilă. Ea trebuie tranşată de un for credibil, cu atât mai mult cu cât în acest caz, spre deosebire de ceea ce am văzut în altele recente, nu avem totuşi zeci, sute de pagini, copiate de-a valma din alte surse. Însă, oricum am privi lucrurile, vor fi efecte. Nu doar din cauza acuzei de plagiat care va rămâne permanent în spaţiul public o bucată de vreme pentru că, din raţiuni obiective, nu are cum să fie tranşată foarte rapid. Dincolo de asta, Sebastian Ghiţă a dorit să transmită şi un alt mesaj, legat de presupusele sale strânse legături ("a ajutat-o din prietenie"), dintre el şi dna Kovesi. E o atingere toxică, pentru că în cea mai mare parte a ei, opinia publică îi vedea pe cei doi în tabere diametral opuse. Nu are importanţă dacă e aşa sau nu, iar Codruţa Kovesi a şi negat între timp că ar fi în relaţii apropiate cu Sebastian Ghiţă, deşi evident nimic nu poate fi exclus din start. În plus, nu e neapărat relevant dacă astfel de relaţii au existat sau nu, ci dacă e adevărat ceea ce spune Sebastian Ghiţă că s-a întâmplat. Însă, din nou, percepţiile sunt cele care contează.

Codruţa Kovesi a devenit în ultimii ani în percepţia unei părţi a opiniei publice figura simbolică, emblematică, a luptei anti corupţie preluând ştafeta de la Monica Macovei şi Daniel Morar. Premisa fiind aceea că DNA, cu ea la cârmă, funcţionează ca o structură politic imparţială care curăţă spaţiul public de reţelele extinse de corupţie. Într-un context în care dominanta absolută a dezbaterii publice actuale e fundamental legată de "lupta anti-corupţie". De aceea, orice element care ridică semne de întrebare din acest punct de vedere are un impact considerabil.

Iar, din acest punct de vedere, dincolo de scandalul prezumtivului plagiat nu ajută deloc nici episodul Blaga. Şi nu atât episodul în sine, deşi el va avea reverberaţii negative majore în interiorul structurii bicefale PNL-PDL, cât faptul că la o zi distanţă Klaus Iohannis aproape l-a somat pe Dacian Cioloş să-şi asume explicit o opţiune politică, pentru a putea continua ca premier şi după alegeri. Chiar dacă asta nu înseamnă că Dacian Cioloş va intra în acest moment în PNL sau că va candida în alegeri, de altfel el s-a şi ţinut să nege imediat ultima variantă, s-a creat astfel impresia că a fost îndepărtat Vasile Blaga pentru a-i face loc, după alegeri, lui Dacian Cioloş în fruntea partidului (venit dintr-o posibilă poziţie de premier) după un scenariu deja patentat chiar în cazul lui Klaus Iohannis. Poate e doar o coincidenţă, dar e greu să treci uşor peste astfel de ipoteze.

Rămân astfel fără răspuns o serie întreagă de întrebări, puse tot mai insistent în ultima vreme. Unde se află centrele reale de putere din România în acest moment? E clar că nicidecum la nivelul partidelor politice unde e un vid enorm de autoritate. La Cotroceni? Mulţi au fost tentaţi să-l considere pe Klaus Iohannis o prezenţă mai degrabă formală, fără multă substanţă şi influenţă, în fruntea statului. Însă, în ultimele luni lasă tot mai mult impresia că, din culise, controlează totuşi destul de bine pârghiile de putere, cel puţin în chestiuni care îl interesează direct.

Ajungem în acest punct la percepţia că serviciile secrete sunt cele care controlează din umbră instituţiile importante din ţară, gestiunea anchetelor penale (de unde şi binecunoscuta teorie a "binomului"), spaţiul mediatic. Teoriile conspiraţioniste prind întotdeauna, dar sunt şi destule întrebări legitime. Problema e că această impresie e alimentată de o realitate obiectivă: mediul politic, în ansamblul său, pare inert şi marginalizat în deciziile importante şi nici în ceea ce priveşte serviciile secrete sau sistemul de justiţie nu există mecanisme de control credibile şi viabile, chiar dacă există unele formale, care să dea garanţii că structurile de forţă, extrem de puternice, sunt totuşi sub control, nu o iau razna. În orice societate acest tip de mecanisme checks and balances sunt esenţiale, iar argumentele că absenţa lor în acest moment nu este chiar aşa de gravă, că acum prioritar este să luptăm cu corupţia sunt eronate, chiar periculoase. Istoria ne învaţă că nu poţi avea nicidată garanţia că procesul e neapărat reversibil şi că derapajele pot fi la un moment dat corectate.