Vis de vitejie

Scumpa mea iubită,

Ştiu că a trecut ceva vreme de când nu am mai vorbit. Am fost prins cu multe îndatoriri, obligaţii şi tot felul de lucruri care îmi ocupă tot timpul. Vreau să ştii că eu sunt bine, sănătos, mulţumit (bănuiesc că ai aflat că am fost promovat). Îmi prieşte noua poziţie, mai întâi de toate pentru că nu trebuie să dau socoteală nimănui. Ştiu şi simt că te bucuri pentru mine şi pentru asta îţi mulţumesc.

Mai ţii minte prima mea zi? Abia se deschisese şi biroul. Eram cu toţii peste măsură de fericiţi. Unii dintre noi veniserăm de pe băncile şcolii, alţii mai lucraseră pe la ziare sau pe la radio, dar cert e că nu prea ştiam cum să începem toată treaba asta. Aşa că ne-am mai inspirat şi noi din stânga, din dreapta, din străinătate, în tot cazul aveam cu toţii senzaţia că nu aveam cum să greşim, drumul era înspre adevăr, dreptate… Mai ştiu că am promis c-o să te susţinem până la capăt, că n-o să te abandonăm în favoarea intereselor proprii, că n-o să ne ia gura pe dinainte, că n-o să dăm ghes propriului orgoliu şi că nimic nu ne va îndeparta de tine.

Da, nu s-a întâmplat chiar aşa. Dar ştii tu? Lucrurile s-au mai schimbat. Şi pentru mine şi pentru tine. Eu am crescut, m-am îndrăgostit, am căpătat multă încredere în mine, apoi m-am îndrăgostit de altcineva, mi-am făcut mulţi prieteni, am acum o familie, un copil minunat pe care îl iubesc nespus şi din ce în ce mai multă putere. Am reuşit să fac împrumutul pentru casa din Pipera şi vara asta ne-am pus umbreluţe şi şezlonguri. E bine.

Am sesizat că pentru tine lucrurile nu stau chiar aşa de roz, ai trecut prin multe în ultima vreme. Ţi s-au schimbat stăpânii de mai multe ori şi parcă niciunul de până acum nu te-a meritat. Nu s-au purtat frumos, te-au dus cu zăhărelul, te-au îmbrăcat festiv de sărbători, dar în multe alte zile te-au lăsat desculţă şi cu mâna întinsă, te-au vândut pe nimic şi au făcut să-ţi piară, din ochiii tăi frumoşi, speranţa, răbdarea, credinţa în mai bine. Am ştiut despre toate astea pentru că aşa cum am promis, am fost alături de tine mereu. Am şi scris despre nedreptăţile care ţi s-au întâmplat. Poate nu am scris aşa cum aş fi vrut sau cum ar fi fost corect.

Dar crede-mă, nu am avut ce face. De fapt, eu cam dau socoteală în continuare, chiar dacă am fost promovat. Dau socoteală din obişnuinţă, pentru bani, pentru putere, pentru ca soţia mea să aibă un soţ capabil, pentru ca băiatul meu să aibă un exemplu redutabil, pentru influenţa pe care o câştig în faţa colegilor mei, pentru propriul meu orgoliu ce creşte pe zi ce trece pentru că am ajuns să fiu cine sunt.

Părerile mele au devenit mai importante decât ale oricui. Da, poate câteodată nu-mi mai verific sursele, scriu direct şi cu încredere pentru că ştiu sistemul în care funcţionezi de atâţia ani, cunosc oamenii şi ţi-am mai spus, îmi place atunci când celorlalţi li se face frică de mine sau mă invidiază pentru prezenţa mea de spirit, tăria mea de caracter, directeţea cu care reuşesc să atac cele mai dificile subiecte şi loviturile sub centură pe care le aplic fără milă dacă trebuie şi cui trebuie.

Sunt mândru cumva. Şi ştiu, e greşit. Câteodată toate astea de mai sus nu par să aibă prea mult sens, dar cumva e greu să mă opresc acum. Nici măcar nu ştiu ce vreau de la tine cu toate rândurile astea, aş vrea poate să mă ierţi, să mă înţelegi. Ştiu că îţi vine greu să ai din nou încredere în mine şi n-ar fi nici prima oară când ţi-aş trăda-o. Ştiu că parcă nu te-am ajutat cu nimic atunci când ai avut mai mare nevoie de mine, că m-am întors cu spatele şi m-am dus la mine în Pipera să fac un grătar pe terasă. Dar m-am speriat, m-am retras, îmi era frică pentru mine şi familia mea, pentru mine şi poziţia mea, pentru mine şi noul meu statut social, pentru mine şi noul meu salariu cu şi mai multe zerouri, pentru mine.

Aş vrea să dau timpul înapoi şi să fac ca toate lucrurile astea să nu conteze. Aş vrea să te sprijin aşa cum am promis la început, să-ţi fiu alături la bine şi la rău, să nu-mi mai fie ruşine cu tine, să nu mă mai gândesc să plec departe, undeva unde e mai bine, mai civilizat. Aş mai vrea să te ajut din nou cum am învăţat la şcoală, cum am învaţat acasă, cum îmi dictează mie conştiinţa. Să scriu despre tine aşa cum eşti. Să scriu când ţi-e bine că ţi-e bine şi când ţi-e rău, că ţi-e rău şi de ce ţi-e rău. Să pot să trag de guler pe cei care nu te respectă, care vorbesc urât despre tine sau pur şi simplu nu se pot abţine să-ţi ia ce-i doar al tău.

Crezi că putem face împreună asta? Crezi că îmi mai poţi da o şansă? Crezi că mă mai poţi ierta pentru a mia oară pentru aceleaşi greşeli? Nu ştiu de ce mi se pare că de data asta ţi s-a umplut paharul şi te uiţi la mine, dar nu mă mai recunoşti. Sunt eu, X, jurnalistul cel mai influent şi mai puternic pe care îl ai. Nu pot să cred că nu-ţi mai aduci aminte deloc de mine. Sau poate pot pentru că e vina mea. Atunci poate îţi aduci aminte de studentul care stătea pe rândul de la geam cu sacoul maro şi blugii prespălaţi. Citeam mereu în paralel cu cursurile pe Baudelaire, Francois Villon, Borges sau Philip Roth. Numai tu ştiai asta, dar nu m-ai dat niciodată de gol pentru că făcusem un pact. Tu trebuia să mă ajuţi să ajung om mare şi eu trebuia să pun umărul să ajungi o ţară respectabilă, demnă, fericită.

Nu ştiu cum să închei, poate doar să-ţi spun că mi-e foarte dor de tine şi că te iubesc la fel ca la început, chiar mai mult decât la început. Te rog răspunde, spune ceva…

fostul tău prieten, tare-n clanţă, slab în piept,
x 

Emil Stratan este curator expoziţii de artă şi publicist