Ziua salopetelor negre. După 25 de ani (II)

La prima oră, grija de căpătâi a oricărui sosit în gara din Bucureşti era aceea de a citi ziarele. Dintr-un reflex cotidian, cumpăr şi eu câteva. Aproape toate criticau excesele de violenţă din ziua precedentă. Vinovaţii sunt căutaţi fie de partea opoziţiei, fie de cea a puterii. Trecătorii nu se prea arată interesaţi de politică. Feţele lor inflexibile trădează povara multor griji. În staţia de metrou, figuri posace stau în aşteptarea vagonului care le va duce, a câta oară? spre muncă. Unii, din rutină sau de oboseală, mai aţipesc. Alţii, plictisiţi, îşi studiază vecinii. „Studiul” devine de-a dreptul minuţios când, din Grozăveşti, urcă un gălăgios grup de studente. Dădeau de înţeles că aveau examene în acea zi şi căutau să anticipeze cu umor cum le va fi norocul. În dreapta mea, două doamne aplicau fetelor o severă „exegeză” vestimentară. Verdictul se pare că nu le-a fost prea favorabil, de vreme ce femeile nu şi-au putut ascunde, fiecare, o strâmbătură a dezgust. „Bine le-a făcut” – spune una. „Să-i fi omorât pe loc. Destul ne-au acrit sufletele. Lumea munceşte şi ei… Jos Iliescu! Jos Iliescu! De parcă Iliescu n-are altceva de făcut. Eu le-aş trimite o săptămână la sapă. De ce nu le convine domnul Iliescu? Dracu să fie, numai să ne dea de mâncare”. Se pare că intervenţia nu a fost defel gustată de tinere, căci singurele gesturi de răspuns au fost indiferenţa sfidătoare şi zâmbetul flegmatic aruncat cu dezinvoltură la coborâre.

Mă pregătisem să mai pierd o bucată de timp, ştiind că la Casa Presei – unde aveam treabă – nimeni nu se adună înainte de 10. M-am îndreptat de curiozitate spre Piaţa Universităţii, să văd grozăvia transmisă de cu seară la televizor. În dreptul Cişmigiului, coloanele de maşini stăteau locului, cercetate îndelung de privirile experte ale unui grup de mineri. Poliţistul de la circulaţie trecuse pe trotuar, căci unul dintre ortaci, mai hotărât de fire, intuind neputinţa omului în uniformă de a coordona traficul („de asta am venit, să ajutăm…”), se postase în mijlocul intersecţiei şi, slujindu-se de ciocanul din dotare, dirija circulaţia după reguli cunoscute doar de el. Ceilalţi mineri admirau amuzaţi cât de bine se descurca tovarăşul lor.

La un moment dat, se auzi o fluierătură scurtă şi toată ceata a tăbărât asupra cuiva. Fusese – mi-am dat seama – o alarmă falsă. „E p-aci facultatea de studenţi?”- întreabă un miner. I se răspunde aprobator, cu degetul îndreptat spre corpul de clădire în care se aflau studenţii de la Istorie, Filosofie şi Drept. În ovaţiile mulţimii de susţinători, vajnicii ortaci au plecat într-acolo, să-şi facă pesemne „datoria”. Din prudenţă, nu le-am luat urma. Şi aşa păream suspect. În plus, aveam cu mine legitimaţia de jurnalist pe care, inspirat, am ţinut-o ascunsă întreaga zi.

Ocolesc pe lângă Agenţia CFR. Vis-à-vis, sediul Poliţiei capitalei, cu zidurile înnegrite de fum şi geamurile sparte, straşnic păzit de militari. În spatele meu, o tânără fotografia discret maşinile răsturnate şi distruse în cursul nopţii, unele încă fumegânde. Furia exaltaţilor din ziua precedentă depăşise cu mult limitele rezonabilului. Câteva TAB-uri supravegheau locul. De după una din clădiri se aud strigăte îngrozitoare. Minerii aducea cu forţa două femei şi un bărbat. Din când în când, ghionturile „eliberatorilor” îi îndemnau să iuţească pasul. O femeie isterică de pe margine se aruncă asupra celor imobilizaţi. Una din „prizoniere” are faţa plină de sânge şi părul smuls. „Teroriştilor!”, se strigă. „Omorâţi-i!” Se iscă o îmbulzeală; fiecare participă la actul de justiţie spontană, scuipându-i pe nefericiţi sau lovindu-i după puteri. Intervin militarii, împrăştiind gloata. După câteva minute, cei trei „suspecţi” au fost scoşi din sediul Poliţiei, unde fuseseră  legitimaţi. Un ofiţer s-a scuzat pentru situaţie. „A fost o greşeală, oameni buni. Lăsaţi-i să plece!” „După ce ne omorâţi în bătaie, vă cereţi iertare! – a ripostat femeia lovită mai aprig, abia înăbuşindu-şi plânsul. 

M-am apropiat de un bărbat, un tip bărbos, atletic. Mi-a spus că este ziarist la „Baricada” şi că sediul lor, aflat puţin mai la vale, fusese devastat. Au intrat minerii să caute arme, dar n-au găsit nimic. „Acum sunt ai noştri, oamenii de bine”, explică o femeie postată la intrarea în redacţie. Arunc o privire şi eu. Înăuntru, un ofiţer caută să-i liniştească pe inspectorii de ocazie  şi să le explice cum că nu s-a găsit nimic dubios. „E o greşeală, spune. Plecaţi acasă!”.

Dinspre bulevard se auzea un vacarm nedesuşit. Deasupra noastră, un elicopter al armatei controla zona. Coloane de oameni în salopete de lucru se îndreptau spre Piaţă. „Vrem să muncim!” „Vrem linişte!” Echipe de mineri căutau să le abată din drum. „Aici noi facem ordine!” Cozile de topor fluturate prin aer sugerau direcţia de mers. Una din ele îmi arată drumul îndărăt şi… mă supun.

Acasă la el, în garsoniera din marginea Cişmigiului, la etajul 8, Petre Ţuţea pare ferit de virtuţile noii democraţii, numite „populare”. Ştiri despre cele petrecut în oraş îi aduc vizitatorii – cum eram şi eu. Altfel, omul care şi-a căpătat renumele de „Socrate al românilor”, cel care cunoscuse ani buni de temniţă în timpul lui Dej, este hotărât să-şi consume în tihnă bătrâneţea şi cei 1063 de lei primiţi drept pensie. Nevasta lui Bobu, cunoscutul nomenklaturist din vremea lui Ceauşescu, fusese recompensată după revoluţie cu aproape 6000 de lei. Îmbrăcat în pijama, cu nelipsitu-i fes pe cap, Ţuţea îmi cere să-i spun ce se întâmplă afară. Ii povestesc câteva din isprăvile minerilor. „Masele nu sunt totuna cu poporul. Sunt acele cirezi amorfe ce reacţionează din instinct. Noi avem cel mai înapoiat popor din Europa, pentru că n-am reuşit să cenzurăm în vreun fel instinctul animalic al maselor.” Mă roagă să-i citesc un articol al său apărut în România liberă. „À propos de asta, zic, am auzit că minerii au devastat redacţia. Nu ştiu cu certitudine, dar merg într-acolo să aflu”. „Treci după-amiază şi spune-mi ce s-a mai întâmplat”. Promit că voi reveni, dar nu mă voi ţine de cuvânt. Îi amintesc despre o discuţie anterioară, cerându-i îngăduinţa de a o publica. „Nu, mi-a răspuns. N-aş vrea să-mi ridic minerii în cap. Nu că m-aş teme de moarte – mi-ar scurta bătrâneţea, în fapt -, dar încă n-am spus tot. Nu ei sunt vinovaţi. Trebuie văzut cine-i aţâţă” …

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)