Codul bunelor maniere in spitale

Isi mai aminteste cineva de Legea pacientului? Acum trei ani, cind a aparut „pe piata spitalelor”, impactul pe care l-a avut in rindul medicilor a fost acelasi cu al unui banc bun. „Va informam cu respect ca medicamentele, fesele si manusile s-au epuizat si va rugam politicos sa vi le cumparati singuri”. In conditii de saracie, de criza de materiale sanitare si instrumentar medical, ce poate fi mai pueril, mai ridicol, decit o lege a drepturilor pacientilor? Doar sa vezi ca cineva chiar se gindeste s-o aplice.
Iar cei care s-au gindit sa aplice legea pacientului, la Iasi cel putin, au fost extrem de putini. „Ziarul de Iasi” consemna in 2003 ca singura unitate medicala al carei regulament cuprindea referiri la drepturile pacientilor, conform amintitei legi, era „Elena Doamna”. Pentru celelalte spitale, demnitatea pacientilor, dreptul de a fi selectati pentru tratamente doar in functie de criterii medicale, de a li se vorbi frumos sau de a muri demn pe patul de spital nu existau in regulamentele interioare. „A fost o scapare”, au motivat directorii spitalelor in cauza, intrebati fiind de reporteri. In fapt, „scaparea” lor trada o situatie cinica, valabila si acum, in buna masura: ca multi medici, nepermis de multi, se poarta cu oamenii carora le pun diagnosticul de parca ar fi deja cadavre, nu pacienti. „Si ce daca ai sa crapi? Cu totii vom crapa!”, mi-a redat un cunoscut replica servita recent de un ilustru medic si profesor urgentist iesean la diagnosticarea cu cancer. Exemple din acestea – fie ca e vorba despre cinism, impolitete sau doar indolenta – sint din belsug in folclorul celor ce macar o data in viata au populat saloanele. Nu mai demult de saptamina trecuta, un post de televiziune transmitea o „stire trasnita”, cum ca un pacient internat la un spital din Botosani, disperat ca nimeni nu-i mai schimba perfuzoarele, a telefonat dupa ajutor la apeluri de urgenta! Destul de comic, nu?
Fireste, nu toti medicii isi trateaza cu indolenta sau cu cinism pacientii, dupa cum sint destui cei care, desi prost platiti, nu-si triaza consultatiile dupa grosimea plicului sau „pijamaua de matase”. Dar nu se poate nega ca o boala acuta a Sanatatii o reprezinta carenta de buna purtare in rindul practicienilor sai. Cauzele sint multe si complexe. De la mostenirea modului in care era perceputa in perioada comunista autoritatea publica in fata careia cetateanul, umil, (cu atit mai mult cel devenit pacient, umilit o data in plus de boala) avea sa plece capul fara a-i cere socoteala, la lehamitea provocata de saracia si inapoierea spitalelor, pina la simpla nepricepere de a relationa a unora dintre medici pe care nimeni nu i-a invatat in scoala cum sa comunice un diagnostic sau sa trimita la igienizare un pacient. In strainatate, confortul psihic al pacientilor este asigurat de personal specializat, pe cind la noi aceasta notiune este considerata un lux atit de mare, incit merita a fi luata in deridere, aplicindu-se adesea terapia de soc a sutului in fund si a strivitului sub papuc. Spitalele publice au dezvoltat o cultura organizationala paguboasa, dovada si faptul ca aceiasi medici care-si dispretuiesc pacientii veniti la consultatii „la stat” stiu sa-si inmoaie glasul si sa-si imbogateasca vocabularul cu formule de politete cind acorda consultatii la cabinet privat.
Atitudinea fata de pacienti masoara, astfel, distanta pina la reformarea sistemului sanitar din Romania. Cind un platitor de asigurari de sanatate va avea parte de aceeasi atitudine si de acelasi tratament din partea medicului fie ca merge intr-un spital de stat, fie in sector privat, se va putea spune ca reforma a dat roade, iar sistemul a devenit competitiv. Pina atunci, insa, principiul pe care ministrul Sanatatii Eugen Nicolaescu l-a enuntat ca stind la baza masurilor sale – ca in centrul tuturor deciziilor se afla interesele pacientilor – va ramine un deziderat, iar reforma o intentie nefinalizata.