Caută 
2 MIN
Viata politica romaneasca inainteaza, ca racul, prin pomeni si tradari. Pomenile sint de doua feluri. Miluirea alegatorilor se produce doar in campaniile electorale, atunci cind acestia sint blagosloviti fie cu promisiunile fantastice pe care abia asteapta sa le auda, fie cu sacosele grasulii pe care abia asteapta sa le vada. Electoratul este mort dupa astfel de cadouri, pe care le considera absolut meritate.
In restul timpului, adica in afara campaniilor de la inceputul/sfirsitul oricarui mandat, politicienii se miluiesc singuri. O oportunitate, pentru un prieten fidel, o sinecura pentru vreun membru al familiei ori vreo afacere banoasa cu statul, pentru ei insisi, sint doar trei dintre binecuvintarile care ii incinta peste masura. Deseori, traiul in opozitie este, in pofida vaicarelilor lansate in eter, chiar mai dulce decit cel de la putere.
Tradarile se deruleaza dupa doua scheme, diferite doar la o privire superficiala. In prima parte a mandatului, tradeaza reprezentantii opozitiei. Invocind binele poporului, interesul national si proiectele pentru comunitatea locala, alesii partidelor care au pierdut alegerile trec rapid in tabara cealalta. Astfel, liberalii devin pedelisti, pedelistii, pesedisti, iar pesedistii, liberali. Sau invers. Doar norodul ramine la fel: norod.
Din contra, la sfirsitul mandatului, defecteaza cei de la putere. (Evident, daca sondajele nu le dau vesti bune!) Invocind principiile la care nu pot sa renunte cu nici un chip, dezamagirile provocate de colegii corupti sau proiectele in derulare, alesii partidelor de la putere fug in tabara cealalta. Astfel, pedelistii devin liberali, pesedistii, pedelisti, iar liberalii, pesedisti. Sau invers. Doar norodul ramine cu mina intinsa.
Plecarea lui Frunzaverde – atit de comentata! – nu reprezinta altceva decit un semnal banal. Frontul portocaliu se rupe. Urmeaza negocierile privind capitularea. Dar in lupta politica romaneasca nu exista prizonieri. Doar dezertori. Vina pentru esecul guvernarii se atribuie mortului. Asa se procedeaza de foarte multa vreme. Rinjetul satisfacut al lui Ponta, care simte victoria, seamana perfect cu cel al lui Ion Iliescu, din 1 decembrie 1990, de la Alba Iulia. Atunci, poporul iI huiduia cu patima pe invinsul Corneliu Coposu, prezent si el la ceremonii. Fini cunoscatori ai istoriei, romanii stiau ca Marea Unire au desavirsit-o comunistii in fruntea maselor largi, populare.
Dar Frunzaverde are dreptate, desi doar pe jumatate. Nu doar USL este o alianta de conjunctura, ci toata viata politica romaneasca este una conjuncturala. Teoria onorabilitatii presupune o reinventare a propriului trecut, cel putin o data la patru ani. De fapt, ori de cite ori votam, nu stiu cum se face, dar ne intoarcem in anul 1990. Prea multe au ramas exact al fel. Doar Corneliu Coposu nu mai este!
