Erorile presedintelui

Presedintele Constantinescu trece printr-o severa criza de incredere si de popularitate. Conform ultimelor sondaje de opinie, doar o treime dintre romani ii mai acorda incredere, in timp ce numarul celor care afirma ca l-ar vota pentru un nou mandat e si mai redus. Problema e ca situatia in care se afla presedintele nu e nici pe departe una conjuncturala. Criza incepe cu mult timp in urma, de circa un an si jumatate, situatia de acum fiind doar un punct de minim intr-un proces de involutie constanta. La o analiza si mai aprofundata a acestui proces descoperim un fapt si mai grav. Nivelul popularitatii actualului presedinte a atins deja si acel punct critic de la care procesul de involutie pare ireversibil. E vorba de momentul, indelung aminat, de la care ceea ce pierde in popularitate actualul presedinte incep sa cistige altii. Acest lucru se intimpla deja de peste o jumatate de an, din momentul in care Ion Iliescu trece pe primul loc in topul prezidentiabililor.
A pune aceasta situatie exclusiv sau in principal pe seama eroziunii firesti pe care o aduce faptul de a fi la putere intr-o perioada dificila nu e decit, cel mult, o palida si contraproductiva consolare, exprimata in termenii unei linistitoare fatalitati. Indiferent cum ar fi evoluat lucrurile in Romania, nimic nu ar fi legat in mod fatal aceasta evolutie de soarta politica, imaginea si popularitatea presedintelui. Presedintele avea si are suficiente grade de libertate, suficienta autonomie de decizie si miscare pentru a-si gestiona imaginea, autoritatea si potentialul de incredere relativ independent de mersul societatii si de soarta celorlalte institutii publice si politice.
De aici se intelege clar ca presedintele a gresit. Mandatul guvernarii in numele careia a venit la putere ii impunea presedintelui Constantinescu statutul de vedeta a unei schimbari radicale. In comparatie cu predecesorul sau, Ion Iliescu, Emil Constantinescu nu beneficia de nici un cec in alb. Ion Iliescu beneficiase de momentul unei schimbari de regim deja realizate in decembrie ’89. De aceea, mandatul sau prezidental nu era unul imperativ. Ion Iliescu nu avea de luptat pentru a-si crea o anumita legitimitate. El n-avea altceva de facut decit sa gestioneze o schimbare asumata dar si realizata de altii, de o majoritate covirsitoare a populatiei. Emil Constantinescu avea de facut ceea ce Ion Iliescu avea deja pe tava in decembrie ’89. Daca pentru Ion Iliescu "schimbarea" era o chestiune deja realizata in momentul accederii la putere, pentru Emil Constantinescu "schimbarea" era un imperativ. Adica ceva ce abia urma sa se intimple. De aici rezulta diferenta de esenta dintre mandatele celor doi, cu toate consecintele de rigoare. Ion Iliescu nu trebuia decit sa gestioneze simbolic o putere deja obtinuta. Emil Constantinescu trebuia s-o exercite pur si simplu. Sa-i dea un continut concret si palpabil. Sa umple o forma, numita "schimbare", despre care majoritatea covirsitoare a populatiei nu stia inca nimic. Cu toate riscurile constitutionale de rigoare, Emil Constantinescu ar fi trebuit sa schimbe radical natura puterii institutiei prezidentiale mostenite de la Ion Iliescu si s-o exercite ca atare. Din institutie cu caracter preponderent simbolic, simbolizind o schimbare care, in opinia populatiei, trebuia doar gestionata, presedintia lui Emil Constatinescu trebuia sa devina o institutie a schimbarii, cu caracter preponderent executiv.
Nu stim cit de constient de acest lucru a fost si este actualul presedinte. Avem insa deja o multime de date care, judecate retrospectiv, ne fac sa credem ca n-a fost cazul. Pentru moment, sa amintim doar ca in toate momentele critice, de dupa ultimele alegeri, presedintele a reactionat prin gesturi mai degraba simbolice, in loc sa actioneze pur si simplu. (Pavel LUCESCU)