Lectia de franceza

Victoria Frantei la Campionatul European de fotbal, editia 2000, nu a fost intimplatoare. A fost, in ultimii cinci-sase ani, o veritabila revolutie in fotbalul francez, o revolutie asteptata, dupa numeroasele galuste inghitite pe nemestecate de catre cei care conduc destinele acestui sport in Hexagon. Cind a venit Aimé Jacquet la cirma celor imbracati in bleu, situatia fotbalului francez era albastra rau: doua necalificari la Mondiale (1990-1994), comportare penibila la Euro 2000. Ratarea de la "Mondialul" american a fost, pur si simplu, ridicola, "cocosii" condusi de pe margine de Gérard Houllier pierzind ultimele doua meciuri pe teren propriu, cu Israel si Bulgaria. La nationala galinacee a ajuns, insa, un oarecare Jacquet, ani de zile antrenor de succes relativ la Girondins Bordeaux. Franta s-a calificat la Euro ’96, lucru aplaudat de cea mai spumoasa si veninoasa presa sportiva din lume, dupa care acest Jacquet a aruncat o tona de explozibil: "La Euro nu merg nici Papin, nici Cantona, nici Ginola!" Facind abstractie de posturi, aceasta hotarire a socat, ca si cum, inainte de Euro 2000, ar fi spus ca nu are loc in echipa pentru Hagi, Gica Popescu si Adrian Ilie! Motivul invocat de antrenor era simplu: "vreau sa introduc o noua conceptie tactica, iar cei trei nu sint potriviti pentru ea". Presa a tunat si fulgerat, dar Jacquet si-a vazut de treaba si a urcat pe podiumul competitiei engleze, echipa franceza pierzind semifinala la lovituri de departajare, in fata unei echipe, Cehia, careia i-a iesit perfect anti-jocul, unica arma prin care noile vedete Zidane, Djorkaeff si Dugarry puteau fi anihilati.
Ce a urmat se cunoaste. Desi aceiasi ziaristi, ca si suporterii, au criticat necalificarea Frantei in finala, Jacquet a ramas pe post si lumea i-a uitat pe "Canto" "Gino" si "Djipipi". Iar selectionata galo-romana a cistigat stralucit titlul mondial in 1998, titlu care nu poate fi umbrit de calitatea de gazda a turneului, din moment ce echipa s-a plimbat pe parcursul competitiei prin toate colturile Hexagonului si a avut trei jucatori eliminati (printre ei, "zeul" Zidane!). Dupa demisia lui Jacquet, Roger Lemerre nu a facut altceva decit sa continue opera predecesorului sau, constient ca are foarte putin de umblat la lot. Si Lemerre a reusit sa adauge un titlu european palmaresului pina nu de mult saracacios al Frantei.
Nu numai cerbicia de a respecta optiunile antrenorilor reprezinta cheia succeselor fotbalistilor in bleu. In ultimii ani, au surprins pe toata lumea rezultatele foarte bune ale echipelor din Hexagon in Cupele Europene, desi cele mai mari vedete joaca in alte campionate puternice, fenomen care nu se poate explica decit printr-o politica sanatoasa in domeniul cresterii talentelor pasibile de a juca in nationala. La noi, toata lumea se plinge de faptul ca ne fug vedetele in strainatate si de aceea campionatul este asa cum este. Jucatorii francezi de frunte pleaca si ei in alte ligi, fara a scadea valoarea cluburilor din Paris, Bordeaux, Lyon sau Marseille.
In sfirsit, marele merit al lui Jacquet si Lemerre este acela ca au facut dintr-un conglomerat pestrit de jucatori, originari din toate partile fostului imperiu, o adevarata echipa, imprimindu-le fotbalistilor o autentica mentalitate de invingatori. Finala de duminica cu Italia s-ar fi putut incheia cu un deznodamint asteptat: atacuri furibunde ale francezilor si al doilea gol, marcat de italieni pe contraatac, care ar fi decis totul. Ar fi fost perfect posibil impotriva oricarei echipe, nu si a Frantei. Pentru ca spiritul genetic al francezilor, cumpatat-echilibrat, altoit cu fantezia negro-africana si cu inteligenta antrenorilor, a dus la o constructie extrem de lucida, care i-a infrint pe asii defensivei si ai contraatacului. Iar faptul ca rezervele introduse de Lemerre in teren au decis rezultatul este inca o garantie pentru suporterii bleu ca, odata cu retragerea vedetelor, virsta de aur a fotbalului francez s-a incheiat.
"Antrenorul decide", "campionat puternic" si "mentalitate de invingatori" – iata elementele suprematiei franceze, care alcatuiesc o lectie valabila si pentru noi, romanii, care am privit de multe ori, in istorie, cu carnetul de notite in mina, spre Paris. (Nicolae GRECU)