Semne rele din belsug

"Iarna-i grea, omatu-i mare / semne bune anul are / semne bune de belsug etc.", zice uratura. De fapt, acum in prag de an nou, nici iarna nu-i asa de grea, nici omatul nu ne tine in casa, chiar daca ne-a speriat acum o saptamana, doua. Cat despre semne bune, odata ce am scapat de amenintarea din calendarul Maya, nu mai are nici un Dumnezeu sa mai credem in semne. Altfel, am fi nevoiti sa zicem ca, in materie de sport, oricat am fi noi de ieseni, romani sau cosmopoliti, semnele sunt foarte proaste.

Semne care nu-s inscrise nici in calendarul mayas, nici in operele nemuritoare ale lui Nostradamus, ci in sfanta lege a gravitatiei. Sportul romanesc cade uniform accelerat de cativa ani buni si nimanui nu-i pasa. Avem vreo zece medaliati olimpici si paralimpici si ne mandrim cu ei. Mai exact, ne mandrim ca inca rezistam, desi eforturile pentru pregatirea viitorului, ori pentru prevenirea dezastrului total sunt nule. Vorba unui politician al vremurilor, "sportul nu este una dintre primele n-spe prioritati ale guvernului". Altadata, in vremurile blestemate ale comunismului, se facea sport pe rupte in scoli, universitati si in cartiere, poate nu pentru ca "sportul este un semnal al vitalitatii natiunii", cum se trancanea prin toate difuzoarele, ci pentru ca, in contextul unei economii centralizate si paguboase si al unei culturi angajat-proletare, sportul era singurul vector de imagine. Vorba aia, aveam ulei si zahar pe cartela, avem lampa lui Ilici trei ore pe zi, avem doua ore de Ceausescu TV, dar avem gimnaste, dragi to’arasi si prieteni, avem atlete si handbalisti, suntem pe locul III la Jocurile Olimpice pe natiuni intre toate tarile capitaliste, plus rebela Iugoslavie si revizionista China (Los Angeles 1984). Plus ca am inventat, noi romanii, K1 "avant la lettre", la coada la oua. Totul era organizat stiintific, centralizat, iar medicina si farmacia faceau casa buna cu vectorul de imagine.

Odata profesionismul legiferat, odata cu descentralizarea si transparenta, reculul parca abia astepta invitatia la masa. Numai ca, de partea sportului a trecut legea inertiei care a infrant gravitatia. Au fost anii de gratie din perioada 2000, cand, fara laboratoarele tip BALCO ale comunismului au aparut din spatiul nostru niste performante pe care le-ar invidia si politrucii din vremuri de mult apuse. Sydney 2000 a fost punctul de inflexiune in care legea inertiei si legea gravitatiei si-au dat mana cu mana, actionand in acelasi sens, iar cei cu inima romana au ajuns sa savureze cele doar doua titluri olimpice de la Londra 2012. Concluzia pare a fi ca perioada pre-1989 nu trebuie nici invinuita, nici regretata. Cand a fost interes, cand au fost oameni energici si bineintentionati prin structuri, s-a putut face performanta, chiar si fara atributele comunismului.

Trecutul de un deceniu-doua a fost glorios, prezentul – in aceste zile de sarbatori – sta pe loc, iar viitorul nu suna bine decat in reclame. Semnele nu sunt bune de belsug nici pentru brazda de sub plug, dar nici pentru recolta din unitatile sportive. Mai avem vreo cateva gimnaste, nu prea mai avem handbal, to’arasi, dar – sa nu uitam, e criza, domnilor! O criza care nu i-a impiedicat pe fratii nostri intru destin maghiari sa ia opt medalii de aur la Londra. Daca ne-am compara cu rusii, cu nemtii, cu americanii, s-ar mai putea replica ceva, insa ar fi stupid si nepatriotic sa ne vaitam ca "ne punem noi cu ungurii?". Criza este o supapa de siguranta pentru incompetenta si incompetenta este mai dureroasa ca avem un numar de record de legende pe post de manageri si, mai nou, politruci, pe post de supervizori de manageri.

Se mai aude, pe ici pe colo, de o raza de speranta: ca astia noi, care au venit acuma la carma, vor urni caruta sportului din loc. Dar… care astia si mai ales, care… "noi"?

Pentru final, o rugaminte celor care citesc acest articol. Uitati-l repede, dati-i "delete" din memorie. Poate merge si la anul, cu un simplu "copy-paste" si oarece actualizari!