Tranzitia fricii

Citeva familii traiesc de citeva luni o drama cel putin ciudata: fiicele lor au decis sa renunte la scoala, chiar daca erau in ultimul an, pentru a se calugari. Nici lacrimile mamelor, nici rugamintile sau argumentele tatilor n-au infrint hotarirea acestora de a-si pune viata in slujba Domnului. Fenomenul nu este o noutate in Romania, insa, potrivit relatarilor presei, pare sa fi luat amploare an de an dupa 1990. Un fapt anormal, am putea spune, de vreme ce deschiderea si libertatile cetatenesti obtinute dupa 1990 ar fi trebuit sa limiteze fenomenul in rindul tinerilor. De ce nu s-a intimplat asa?
Gestul renuntarii la traiul lumesc pentru viata austera din manastire este, inainte de toate, un act suprem de vointa. Tocmai de aceea, acest gest a avut, in intreaga istorie, o motivatie personala extrem de puternica. In Evul Mediu, cei mai multi dintre cei care se retrageau in manastiri o faceau fie fortat, cum era cazul unor stigmatizati dintre nobili, fie erau dintre cei carora traiul lumesc nu le mai oferea, in intelegerea proprie, posibilitatea mintuirii, fie erau cei pe care societatea ii marginaliza, in multitudinea de modalitati pe care fiecare o percepem. O motivatie de asemenea importanta era aceea ca, prin ruga in fata Domnului si viata sa austera, calugarul spera la mintuirea semenilor sai pacatosi. Tocmai de aceea, mult timp de-a lungul istoriei, aceasta alegere nu era la indemina oricui, ci a acelor oameni care detineau o intelegere superioara a lumii.
Asadar, sapte fete, eleve sau studente, decid sa se calugareasca. Teoretic, este posibil ca ele sa fi dobindit o intelegere superioara a lucrurilor. Multe din declaratiile date de acestea reporterilor ne fac insa sa ocolim aceasta posibilitate. Fara indoiala ca cea mai nimerita motivatie ar fi aceea ca, in acceptiunea lor, aceste tinere au considerat ca societatea le-a marginalizat, intr-un fel sau altul. Fireste, ne putem intreba daca nu cumva ele cautau mintuirea, pe care au considerat ca nu o mai pot obtine urmind scoala, casatorindu-se si integrindu-se in societatea laica.
Despre oricare dintre aceste posibilitatile ar fi vorba, este cert ca la determinarea unei astfel de concluzii vine cu o substantiala contributie si mediul in care o astfel de tinara s-a educat: scoala, familia si, nu in ultimul rind, societatea. De asemenea, adaptarea sau redefinirea rolului bisericii in noile conditii are importanta sa.
O educatie religioasa precara primita din partea parintilor, in familie, amestecata cu elemente de misticism straine de crestinism, poate crea conditii pentru o astfel de optiune, mai tirziu, din partea copilului. Pe acest fond, tinarul de mai tirziu va avea impresia revelatiei religioase, daca va avea contactele necesare. De asemenea, lipsa unei bune educatii din partea familiei, in sensul cultivarii valorilor societatii, poate crea aceleasi premise.
Scoala are, la fel, un rol crucial. Educatia civica a tinerilor care au acum virste in jurul celor ale tinerelor de care vorbim a fost total neglijata. Tinerii de aceasta virsta ar fi trebuit sa acumuleze astfel de valori in scoala exact in timpul comunismului. Criza acestor valori ii face vulnerabili chiar si la argumentele si coerenta strict limitata la religie a celor mai fundamentalisti credinciosi sau prelati. Profesoara de religie de la Scoala Normala "Vasile Lupu" din Iasi, cea care profita din plin de naivitatea fetelor carora le preda, poate fi si astfel judecata. La fel, argumentele calugarului care le-a racolat.
In sfisit, societatea in ansablul ei poate avea partea ei de vina. Faptul ca aceasta nu pare capabila sa ofere perspective sau sperante tinerilor actuali este regretabil, dar si condamnabil.
Urmarea: pe fondul unei lipse a redefinirii rolului bisericii ortodoxe in societatea romaneasca actuala, biserica ce, de peste cincizeci de ani, nici n-a simtit nevoia acestei redefiniri, tineri fara valori civice bine adoptate cad prada, intr-o societate in deriva si in care putine valori mai sint unanim acceptate, conceptiei unor indivizi mai mult sau mai putin dubiosi, indiferent cit de bine intentionati sint acestia.
Nimeni nu poate condamna pe cineva pentru optiunea sa. Insa avem toata indreptatirea sa ne intrebam ce s-ar intimpla daca, intr-o anumita societate, toata lumea, sau jumatate dintre membrii acesteia, s-ar calugari? Intram in domeniul filosofiei daca am aprofunda raspunsul, insa credem ca intreaga evolutie a omenirii, si faptul ca majoritatea dintre noi se bucura de binefacerile si descoperirile care s-au facut in societatile laice, nu s-au facut pentru ca multi s-au calugarit. Cineva poate afirma ca cel ce opteaza astfel renunta la aceste binefaceri ale modernismului. Poate insa cineva demonstra ca respectivul chiar renunta? Pina unde merge aceasta renuntare? Faptul ca din ce in ce mai multi tineri aleg calea pocaintei religioase si a calugariei nu arata nicidecum, cum am fi poate tentati sa credem, un inceput de insanatosire morala a societatii. (Claudiu RAUS)