Predau lectii cu picatura

In judetul Iasi sint 23 de copii pe care clopotelul nu ii cheama in clasa si pentru care vacantele nu inseamna mai nimic, pentru ca isi petrec oricum tot timpul acasa. Ei spun "prezent!" doar la domiciliu. Pentru ei, invatatorul, profesorul, kinetoterapeutul, psihopedagogul si, in unele cazuri, logopedul, se numara printre putinele chipuri calduroase pe care le intilnesc. Sint 32 de oameni in care isi spun speranta ca ii vor ajuta sa invete carte si sa fie pregatiti sa infrunte viata in comunitate. De cele mai multe ori, cu exceptia rudelor, profesorii la domiciliu sint singurele persoane care ii privesc ca pe niste copii normali, dornici sa se joace si sa lege prietenii. Pentru copiii cu handicap locomotor grav sau dublu handicap, ei sint singura lor sansa la educatie.

Prea putina kinetoterapie

Alina Simionescu este o luptatoare, la fel ca si copiii cu care lucreaza. De peste un deceniu, ea ii ajuta pe copiii cu deficiente neuromotorii sa se recupereze prin gimnastica si exercitii. Uneori, se intimpla sa isi doreasca mai mult decit parintii lor ca ei sa se faca bine si sa mearga pe picioarele proprii.

Inainte de a se apuca de kinetoterapie, a fost tot o luptatoare, pentru ca, timp de 15 ani, a facut handbal de performanta. Acum, spune ca sportul pe care a ajuns sa-l practice zilnic este "umblatul pe 70 de carari, prin tot orasul, pe banii proprii, pentru ca nu deconteaza nimeni drumurile pe care le fac pentru a fi de folos acestor copii". Dar oboseala nu mai conteaza cind stie ca cei patru copii de care se ocupa fac progrese si ca, la un moment dat, vor putea sa calce pamintul fara insotitori. Doamna Alina este nemultumita ca nu poate sa le fie de folos, atit cit acestia ar avea nevoie.

"Conform programei, am doar doua ore pe saptamina de copil, ceea ce e foarte putin, fiindca, pentru a se recupera, este nevoie zilnic de kinetoterapie. Pentru ca nu ne putem intilni in fiecare zi, ii invat pe parinti sa mai lucreze cu ei, daca vor sa fie rezultate".

"Ii intorc singura pe toate partile"

Copiii cu care Alina Simionescu face kinetoterapie la domiciliu au deficiente neuromotorii grave, precum paralizie la nivelul tuturor membrelor si atrofierea muschilor odata cu inaintarea in virsta. Trei dintre ei sint scolarizati la "Ion Holban", insa Cosmin, un baietel de zece ani, e inscris la scoala "Colonel C. Langa" din Miroslava. Pentru a-l ajuta sa se recupereze, merge la el acasa, la Valea Adinca, de doua ori pe saptamina.

E multumita ca acum, dupa mii de exercitii, poate sa stea in sezut si sa se sprijine in minute. "Cosmin e un baiat foarte istet. A fost operat pe creier si mult timp a stat in pozitia fatului. Era precum o bulgaras de zapada pe cale sa se rostogoleasca, fiindca isi gasea cu greu echilibrul. Imi amintesc ca in timpul exercitiilor, pentru a-l face sa nu greseasca sau sa se loveasca, ii spuneam: «apara bostanaria!»", povesteste Alina Simionescu.

E o femeie cu simtul umorului, careia i-au trecut prin miini zeci de copii. Daca nu ar fi fost puternica si fizic, nu ar fi putut face fata in aceasta meserie mai mult de doi-trei ani. "Pai ii intorc singura pe toate partile. Am rezistat atita timp pentru ca am un organism calit, nu mi-am luat niciodata concedii medicale", spune ea.

"Fiecare miscare doare sau necesita maximum de grija"

Pentru copiii cu dizabilitati nu este important sacul de cunostinte pe care le detine un dascal. Ca sa aiba rezultate, acesta trebuie sa ii inteleaga si sa se adapteze la ritmul lor de lucru si sa-i incurajeze pentru orice efort depus. "Pentru un efort cit de mic trebuie sa-i spui din suflet «bravo!», fiindca apoi va face mai mult si mai bine. Iar cind mergi la ei acasa, lasi grijile personale si de familie la poarta si acolo te duci cu sufletul deschis si cu bucuria pe chip", crede Alina Simionescu.

Sedintele de kinetoterapie nu sint o incintare pentru copiii cu dizabilitati grave. Fiecare miscare doare sau necesita maximum de grija. Daca nu sint motivati sa colaboreze, pot regresa si atunci vina ii apartine kinetoterapeutului, pentru ca nu a facut tot ce i-a stat in putere pentru a-l convinge de importanta efortului.

"Pentru a-i determina sa se implice, sa-si doreasca sa se recupereze, trebuie sa le explici importanta pe care o are efortul si vointa, insa nu o poti face cu argumente rationale, ci emotionale. De exemplu, ii spui ca iti doresti din suflet sa se faca bine ca si cum ar fi copilul tau", precizeaza Alina Simionescu.

"Abia acum, in clasa a V-a, poate sa se deplaseze singur cu cadrul"

Calitatea de profesor care face tot ce-i sta in putere pentru a-i ajuta sa devina independenti fizic, prietenosi, si mai siguri pe ei, i-a fost recunoscuta si de Inspectoratul Scolar Judetean prin acordarea unei gradatii de merit pentru activitate performanta. "Gradatia mi-au dat-o anul trecut si nu numai pentru activitatea de la domiciliu, ci pentru ceea ce fac si cu elevii mei din clasa a VIII-a A de la Grupul Scolar «Ion Holban». Ca diriginta, am incercat tot timpul sa-i tratez ca si cum ar fi copiii mei, ca si cum eu sint in foarte mare masura responsabila de binele lor. Anul trecut, i-am dus sa participe la tirgul de mesteri populari din Copou si am fost incintata sa descopar ca le-a placut sa lucreze cu migala diverse obiecte, in conditiile in care efortul si rabdarea sint lucruri la care lucram in permanenta", a povestit profesorul kinetoterapeut.

Ea crede in potentialul elevilor si ii considera niste luptatori, insa prefera sa faca pasi mici impreuna, dar siguri. "In munca cu acesti copii, nu iti stabilesti obiective decit pentru cel mult o saptamina. Rezultatele se obtin in timp, doar cu mult efort, cintarit dupa posibilitatile copilului, si cu rabdare. Iar toate exercitiile le facem cap-coada impreuna, pentru ca e foarte important ca ei sa inteleaga ca imi doresc la fel de mult sa se faca bine. Am un copil cu care lucrez de cind avea cinci ani si abia acum, in clasa a V-a, poate sa se deplaseze singur cu cadrul, ceea ce e pentru mine un lucru foarte mare", spune ea.

Ceea ce isi doreste cel mai mult Alina Simionescu pentru acesti copii e ca sa nu mai sufere, sa nu mai depinda in totalitate de parinti sau insotitori si sa poata infrunta greutatile vietii, dupa puterile proprii, insa pe picioarele proprii.

Joc de roluri

Florin Dumitrache tine de zece ani cursuri de limba romana copiilor cu dizabilitati. S-a intimplat sa ajunga profesor – invatator la domiciliu pentru copii cu deficiente mentale si neuromotorii, dupa ce a fost treisprezece ani inspector si saptesprezece ani invatator la Scoala nr. 13. Cea dintii intilnire cu un copil imobilizat i-a prilejuit-o curiozitatea.

"Tocmai iesisem la pensie si primisem o oferta din partea directorului Grupului Scolar «Ion Holban». M-a intrebat daca nu vreau sa merg sa predau unei fetite de 10 ani, care paralizase pina la mijloc. Curiozitatea pedagogica m-a facut sa ma duc. Era o fetita de o istetime uluitoare, cu un scris impecabil, foarte caligrafic. M-a impresionat enorm vointa ei, mai ales ca scria, stind pe burta ca o broscuta, fiindca nu putea sta in sezut", povesteste profesorul despre prima experienta a apropierii lui de un copil cu cerinte educationale speciale.

Au urmat altele, la fel de impresionante, pe parcursul carora a pregatit in jur de 15 copii cu deficiente neuromotorii grave si deficiente mentale moderate spre severe, din cauza carora au un ritm lent de invatare si intimpina dificultati de memorare. Cu toate acestea, profesorul Dumitrache reuseste sa ii invete lucrurile de baza, apelind la repetare permanenta. Iar pentru a le capta si mentine interesul, ii antreneaza, adesea, in jocuri de roluri.

Astfel, "Amintirile din copilarie" ale lui Ion Creanga, schitele "Vizita" si "Domnul Goe" ale lui Caragale, si chiar basmele devin mult mai interesante, dupa cum se poate citi pe chipul lor. "Le place cind jucam un pic de teatru, vad cum li se lumineaza fata, iar pentru mine e cea mai mare satisfactie", spune dascalul.

Cind nu e loc de poveste, cauta alte metode prin care sa le atraga atentia. Le arata imagini, ii pune sa coloreze, sa asculte inregistrari pe calculator. Un profesor care preda copiilor cu nevoi speciale nu trebuie sa ramina niciodata in pana de solutii inventive.

"Cunostinte cu picatura"

Profesorul Dumitrache nu se amageste ca ar putea fi usor cu astfel de copii pe care boala ii consuma zilnic, secatuindu-i adesea de vointa. Pentru ei, cunostintele de limba romana pe care le asimileaza sint minimale: citit fluent sau silabisit, transcris, format propozitii simple si, uneori, de o complexitate medie. "Practic, ei nu pot asimila cunostinte decit cu picatura, dar, adunindu-se picatura cu picatura, vor avea intr-un final un bagajel de care sa fie mindri", marturiseste el.

Copiii lui, cum obisnuieste sa le spuna, nu pot merge nici macar la cursuri la "Ion Holban". "E foarte greu pentru ei sa fie integrati in invatamintul de masa. Majoritatea se imprietenesc destul de greu cu cei din jur. Situatia lor este deosebita si pentru siguranta si formarea lor contribuie, alaturi de parinti, un grup de oameni: medicul, kinetoterapeutul, psihologul, care face si sedinte de logopedie si, in functie de ciclul scolar, mai multi profesori. In cei zece ani de experienta, am avut insa si cazuri de copii care au putut merge la «Ion Holban»", precizeaza el.

E constient ca nu trebuie sa aiba prea multe asteptari de la ei si, totodata, recunoaste ca este bine sa-i priveasca si sa-i trateze ca pe niste copii fara probleme. Crede cu tarie in necesitatea de a le oferi acestora macar o bruma de cunostinte, pentru a putea capata incredere in ei, pentru a fi distrasi de la gindurile negative, pentru a le da bucuria de a primi periodic vizita cuiva. Profesorul Florin Dumitrache considera ca acestor copii nu li se poate refuza dreptul de a invata dupa posibilitatile si nevoile proprii.

Copii morti in timpul studiilor

Olga Apavaloaie este profesor la Grupul Scolar "Ion Holban" din 1990. Anul acesta a iesit la pensie, insa continua sa mai tina cursuri de geografie si in scoala, si la domiciliu pentru doi copii cu dizabilitati neuromotorii. A inceput sa lucreze cu astfel de copii pentru ca a simtit ca ea ii poate ajuta mai mult decit altii.

Este dispusa sa cumpere harti si globuri de dimensiuni mici si sa realizeze planse speciale pentru ei din buzunarul propriu, numai sa aiba de pe ce sa invete. "Pentru acesti copii, nu prea exista materiale didactice. Nu poti cara la domiciliu hartile si globurile mari de la «Holban». Si daca s-ar cumpara pentru a fi transmise de la un copil la altul, ar fi un pas inainte", crede Olga Apavaloaie.

Ceea ce o nelinisteste cel mai mult in aceasta profesie este munca neterminata, deoarece i s-a intimplat ca elevii de la domiciliu sa moara chiar in timpul anului scolar. "Am pierdut trei copii inainte sa se termine anul. E dureros, fiindca boala lor avanseaza destul de repede si nu poti sa stabilesti obiective pe termen lung legate de lucrul cu ei. Ii vezi ca au vointa, ca pun intrebari, ca sint interesati sa inteleaga unele lucruri, dar nu stii daca ii vei avea linga tine pina la sfirsitul anului scolar, si cu atit mai putin pina la terminarea celor zece clase", precizeaza Olga Apavaloaie. Se bucura din suflet pentru cei care ajung sa-si finalizeze studiile, dar o ingrijoreaza lipsa de perspectiva pentru acestia.

"Se fac eforturi supraomenesti si din partea cadrelor didactice, si din partea parintilor, dar mai ales din partea copilului bolnav ca sa termine scoala, dar apoi ce se intimpla cu el? Pentru cei scolarizati la domiciliu sint mai putine sanse sa continue liceul si aproape imposibil sa faca o facultate, nu atit pentru ca nu ar fi capabili intelectual, cit mai ales fizic. Ei au nevoie cel putin sa fie integrati in niste ateliere protejate, unde sa realizeze, dupa capacitati, diverse lucruri. Am vizitat, in urma cu citiva ani, ateliere de gen in Germania, unde tineri cu dizabilitati erau implicati in activitati simple. De exemplu, ambalau rezerve pentru stilouri. Societatea noastra nu este pregatita sa ii valorifice in vreun fel pe cei care nu pot sa faca mai mult din cauza problemelor de sanatate", e de parere profesoara de geografie. I-ar placea ca macar organizatiile nonguvernamentale sa se implice mai mult pentru imbunatatirea situatiei copiilor cu nevoi speciale.

Cei zece ani de educatie care se fac atit pentru dobindirea cunostintelor de baza, dar mai ales pentru a nu ramine izolati de lume, se duc ca pe apa simbetei daca, la finalizarea studiilor, copiilor cu dizabilitati nu le ramine decit sa fie din nou exclusiv dependenti de parinti si lipsiti de contactul cu alte persoane.

"Timp de zece ani, au prilejul sa intre in contact periodic cu un grup de oameni care incearca din rasputeri sa-i faca sa socializeze, dar apoi se vor cuibari din nou in vizuina si asta nu e deloc bine", sustine Olga Apavaloaie.

"Activitatea la domiciliu este o forma de sprijin mai ales pentru parinti"

In timp ce profesorii de la Grupul Scolar "Ion Holban" care predau la domiciliu sint mai optimisti in ceea ce priveste recuperarea acestor copii, directorul Vasile Guzganu spune ca, in multe dintre cazuri, boala se accentueaza de la an la an si unii nu ajung sa termine cele zece clase. Insa, invatamintul la domiciliu este mai mult decit necesar, venind atit in sprijinul copiilor cu deficiente, cit mai ales al parintilor acestora.

"Sint familii care nu mai au nici o speranta ca situatia copiilor s-ar putea ameliora, fiindca boala nu regreseaza, ci se accentueaza, in ciuda eforturilor pe care le fac specialistii pentru a o tine sub control. Activitatea la domiciliu a cadrelor didactice de la «Holban» este insa o forma de sprijin mai ales pentru parinti, care nu stiu intodeauna cum sa se comporte si sa relationeze cu copiii lor. De exemplu, psihopedagogul asta face: optimizeaza relatia parinte-copil, in beneficiul amindurora", a declarat directorul Grupului Scolar "Ion Holban", Vasile Guzganu.

Profesorii la domiciliu sint prieteni de nadejde pentru copiii cu dizabilitati, sfatuitori pentru parinti si exemple de rabdare, perseverenta si daruire pentru noi, ceilalti. Fara a li se pune materiale didactice la dispozitie, strabatind orasul in lung si-n lat pe cheltuiala proprie, sint prezenti, saptaminal, in casa unor copii care ii asteapta ca pe o salvare. Sint oamenii care duc scoala la elevi acasa, atit cit se poate. Insa simt ca munca lor ramine neterminata. Si ca acestor copii li se ofera sanse doar pe jumatate. In afara de sustinerea cursurilor si a terapiilor specifice, profesorii la domiciliu ar vrea sa poata sa ii asigure pe acesti copii ca viitorul lor va fi in miini bune.

In anul scolar 2009-2010 invata la domiciliu 23 de copii cu dizabilitati grave. De acestia se ocupa 32 de cadre didactice, dintre care 18 in municipiu si 14 in judet. Copiii cu dizabilitati din municipiu invata la Grupul Scolar "Ion Holban", unde in acest an scolar sint inscrisi 14, si la scoala "Stefan Barsanescu", unde studiaza alti patru.

In judet, copiii care primesc servicii educationale acasa sint inscrisi la scolile "Colonel C. Langa" din Miroslava, "V.M.Craiu" din Belcesti si la scolile din Moreni, Minzatesti, Tipilesti, Rusenii Vechi si Motca. Pe linga disciplinele de baza, pentru copiii cu cerinte educationale speciale sint obligatorii sedintele de kinetoterapie, psihopedagogie si logopedie.