Caută 
9 MIN
„Ma intrebau fostii colegi de liceu «Ce faci, ba, dom’ profesor, esti sofer?»"
Sint profesori de Educatie Fizica; anul aceasta, in Iasi. Ea tine ore la „Economic 1", el, la „Miron Costin". In putinii ani de profesorat, au trait deja o mare „aventura" si au cunoscut o scurta perioada de glorie. Aventura a fost cind si-au cumparat casa. Un apartament strimt, dar cu privilegiul ca are doua camere – „cam inghesuite, dar totusi, sint doua" – la etajul noua al unuia dintre batrinele si coscovitele „T-uri", din Pacurari. „Inproiect", ca punct de reper. Este cea mai mare realizare a casniciei lor, de trei ani. Au vindut masina pe care si-o cumparasera din banii de la nunta, au mai imprumutat bani cu tiriita de la parintii lui, de la ai ei, de pe la rude si prieteni de vreme rea, si au facut totalul: 66 de milioane.
Parea imposibil sa-si gaseasca macar o garsoniera, dar nu s-au lasat loviti. „Pina la urma, am avut noroc", spune cu satisfactie profesoara Eugenia. Cind au aflat ca este de vinzare un apartament in Pacurari, cu multe datorii la intretinere, s-au dus intr-un suflet sa-l vada. Deteriorat, cu peretii coscoviti si tapetati cu jeg de-un deget, cu instalatia stricata, la etajul noua, putin peste 50 de milioane. „E-al nostru", au spus pe loc, privindu-se in ochi, ca vinatorul care a tintit prada. Aceasta a fost cea mai mare aventura, si au trecut-o cu bine. Perioada de glorie, o glorie financiara, a venit odata cu eclipsa: pe 11 august ’99, Vlad s-a angajat sofer la o brutarie, luindu-si adio de la invatamint, chiar daca nu demult se dublasara salariile, in urma grevelor. „Cistigam dublu ca sofer", spune el, nostalgic. Ca profesor avea atunci opt sute doua zeci de mii de lei, iar la brutarie, un milion sase sute. „Ma intrebau fostii colegi de liceu «Ce faci, ba, dom’ profesor, esti sofer?». Dar mie putin imi pasa. Niciodata n-am dus-o mai bine cu banii, ca atunci". A muncit la brutarie pina in noiembrie, cind a revenit la catedra, ca suplinitor. Programul era prea incarcat, nu-i mai putea face fata, era si in ultimul an de facultate. Vlad este printre putinii care revin la catedra dupa ce s-au decis sa plece. Cei mai multi, odata plecati, dusi ramin. Nici Vlad nu este cistigat suta la suta de invatamint. „Si acum m-as intoarce la brutarie", spune. „Singurul lucru care ma mai tine, este sa-mi dau definitivatul".
Cind cobora din caruta, Eugenia era gata sa aplice reforma invatamintului
Cind s-au casatorit in august 1998, stateau cu chirie, intr-o camera umeda si friguroasa, intr-o casa din Copou, inchiriata la pret derizoriu, pe masura confortului, de la o ruda indepartata. Zona rezidentiala, asta i-a atras: le amintea de studentie.
Numai ca nimic nu mai era la fel. Eugenia terminase facultatea in urma cu un an si facuse naveta la Bivolari, unde luase titularizarea, avind completare de norma la Tabara, un satuc la opt kilometri distanta de primul. Erau zile cind avea ore im ambele sate, iar atunci trebuia sa mearga pe jos, pina acolo, dus-intors. „Uneori, aveam noroc: gaseam o caruta si ma urcam. Dar asta era destul de rar", isi aminteste. Cind cobora din caruta, Eugenia poposea in „ sala" de sport, gata sa aplice reforma invatamintului: sala era de fapt un cabinet de chimie, nefolosit, o incapere mare si friguroasa, care avea in loc de saltele niste toale de iuta, cu niste modele florale.
Acolo isi aduna elevii, suierind din fluier, si incepea exercitiile: „Eram entuziasta, vroiam sa fac ceva nou. Am adus un casetofon de acasa, pentru a-mi desfasura ora pe muzica. In sat, au iesit vorbe ca fac discoteca la ora". Entuziasmul Eugeniei s-a pierdut in praful ulitelor de la Bivolari si Tabara. Citi profesori tineri nu pornesc cu acelasi elan de a face ceva? Si ce se alege de entuziasmul lor? Vara, ii mai scotea pe elevi pe „teren", o bucata de pamint cu iarba, pe care pasteau gistele satului. „Imi delimitam teritoritoriul cu hainutele copiilor, pe care le asezam in patru colturi, si formam astfel un patrat imaginar", isi aminteste.
„Luam in mina 435.000 lei si dadeam la naveta 182.000"
Vlad terminase Colegiul, tot la Educatie Fizica, dar vroia sa-si continue studiile, cu taxa, ca sa-si poata da licenta. Pentru a se putea descurca, s-a angajat si el, tot in invatamint, si tot naveta, la Belcesti. Se trezeau la cinci dimineata si ajungeau inapoi de la munca, la cinci dupa amiaza. Eugenia mergea zi de zi cu personalul Iasi – Hirlau si avea cursa inapoi la 16.08, la doua, trei ore de la terminarea programului.
Vlad pleca si se intorcea de la Belcesti cu „ia-ma, nene". „N-avea rost sa-mi iau abonament pe tren, erau prea proaste legaturile", motiveaza. Prima grija cind luau salariul era sa isi achite datoriile si sa puna deoparte banii de naveta. „Luam in mina 435.000 lei si dadeam la naveta 182.000", povesteste Eugenia. El cistiga si mai putin: era profesor doi, adica fara licenta. Ceea ce mai raminea din salariu, atita cit era, cheltuiau pe mincare, pe chirie si pe lemne de foc. De haine, nici nu se punea problema. „Nu ne-am mai luat nimic de imbracat si de-ncaltat, din ’98", tine Vlad sa precizeze. „Decit de la second-hand", completeaza Eugenia, stinjenita putin.
Tineri, simpatici, cu un aer destul de optimist, ea brunetica, intr-o bluza de treining si jeansi negri, el intr-o camasa stacojie, asortata cu pistruii de pe fata – ce-i dau un chip de copil razgiiat – isi amintesc cu exactitate toate aceste detalii din scurta, dar bogata lor experienta profesorala, asa cum ar deschide o cutie cu ginduri, insiruite intr-un jurnal.
Cu povara responsabilitatii unui cap de familie, Vlad s-a hotarit sa plece din invatamint
Dupa etapa Bivolari – Belcesti – „cel mai greu an pentru mine", cum il defineste Eugenia – anul urmator, ’98-’99, au luat-o de la capat, cu statul la coada la Inspectoratul Scolar, alaturi de zeci, sute de colegi de generatie, pentru posturi. Ea a prins la Scoala 34, in Galata, el, la Podu-Iloaiei. Au simtit atunci ca au facut un pas inainte in viata lor: ea scapase, cel putin pentru un an de naveta, iar el avusese noroc de-o naveta usoara, de jumatate de ora cu personalul. „Eu aveam si norma dubla, ne descurcam oarecum", spune Vlad. A fost anul in care au spus amindoi „da" la Starea Civila si indrazneau deja sa se gindeasca la o casa a lor. Cu povara responsabilitatii unui cap de familie, Vlad Mihnea s-a hotarit sa plece din invatamint, cel putin pentru un timp. Gindurile de studentie, de a pleca in strainatate sa munceasca, ii dadeau tircoale tot mai des, iar oportunitatea a aparut odata cu eclipsa: sa fie sofer la o brutarie, nu era prea tentant, dar nici nu putea sa dea cu piciorul la o asemenea sansa. La urma urmei, de munca cinstita nu trebuie sa-ti fie rusine, s-a gindit, si a acceptat. Cu un salariu dublu, s-au simtit, si el, si Eugenia, mai liberi.
Anul scolar 1999-2000 a prins-o doar pe Eugenia pe treptele Inspectoratului, in cautarea unui post. Vlad cara piine prin oras, de dimineata pina seara. Un nou an, un pas inainte pentru amindoi. Atunci a primit Eugenia Mihnea catedra de la Liceul „Economic 1", unde este si acum. „Imi place mult aici, copiii sint foarte lipiciosi, iar profesorii sint draguti, ii ajuta si ii sfatuiesc pe cei tineri. Asta mi-a placut aici de la inceput, ca a avut cine sa ma invete sa-mi fac treaba mai bine", povesteste Eugenia.
Materiale de constructie de la prieteni, mobila de la socri
Prin noiembrie, Vlad a schimbat brutaria pe norma de la Grupul Scolar „Sturdza", unde se eliberasera niste ore. Vacanta de vara i-a adus odata cu diploma de licenta si posibilitatea de a da titularizarea. Numai ca nu erau posturi in oras. Un singur post la concursul organizat de Liceul de Informatica si nici unul la titularizarea nationala, asa ca a preferat sa isi caute o noua suplinire. Si-a inceput cariera de „profesor unu", ca licentiat, la „Radu Cernatescu". Eugenia a ramas in continuare la „Economic". Un nou an, acelasi probleme. Casa, cea mai mare realizare a lor, cumparata in august 2000, trebuia renovata si mobilata. „Am bagat in apartament cam 20 de milioane, toti imprumutati putin cite putin. N-as mai avea curajul acum sa o iau de la capat", marturiseste Eugenia. Prietenii i-au imprumutat cu bani, sora lui Vlad le-a dat cadou materiale de constructie, si au scos-o la capat. O vitrina si un birou de la parinti, o canapea si doua fotolii de la niste prieteni decoreaza acum sufrageria. „Le-am reconditionat, si acum totul e bine", spune Eugenia. „Patul si sifonierul din dormitor sint nou-noute, luate in rate, se-ntelege, „jumatate din salariul meu platim pe luna", explica Vlad. „Nu mai vrem decit sa terminam ratele si sa facem un copil. Avem, cit de cit, strictul necesar", adauga, autoincurajindu-se.
1.800.000 lei lunar: o viata la limita
„Strictul necesar", cuvinte familiar-amare pentru marea majoritate a profesorilor debutanti. Citi dintre cei aproape 2.000 de profesori aflati in primii cinci ani de cariera in judet nu sint in situatia sotilor Mihnea? Cu un salariu de pina la 1.800.000 de lei pe luna, dramuiti riguros pina la ultimul leut, duc cu totii o viata la limita. Eugenia isi aminteste cum, putin dupa inceperea anului scolar, a alcatuit un „buget" minimal care sa le ajunga de la o leafa la alta, pentru un trai fara datorii. „Am facut o lista cu cheltuieli, punind cu zgircenie banii pe mincare; de exemplu, am presupus ca nu voi cumpara mai mult de doua kilograme de cartofi la doua saptamini. Am ajuns la concluzia ca ne-ar trebui un salariu de vreo patru milioane", spune Eugenia.
La „Economic 1" si la „Miron Costin" sint destui profesori tineri, si toti o duc greu. Multi nu au casa, stau cu chirie, iar „privilegiatii" sint doar cei ai caror parteneri de viata lucreaza in alta parte decit in invatamint. „Nu stiu ce m-as face daca sotul meu ar fi tot profesor. Nu stiu cum va descurcati", i-a spus Eugeniei, o colega de la scoala. Asta il face pe Vlad sa se gindeasca serios la plecare: fie la o alta slujba, in sectorul privat eventual, fie in strainatate. Ambitia de a cistiga mai bine se amesteca in tonul sau cu amaraciunea intelectualului frustrat ca „nu a stiut sa se opreasca la timp din invatat" si cu parerea de rau a profesorului care isi indrageste totusi meseria pe care si-a ales-o. „Imi plac elevii. Din trei clase, una tot este care sa spuna ca profesorul de Educatie Fizica este cel mai iubit din toti", adauga Vlad. Isi aminteste cu placere de dom’ Chirila, regretatul profesor de sport de la „National", de la care a invatat multe, el si alti colegi de-ai sai de facultate. „Ne spunea ca important pentru a fi un bun dascal este sa fii om si sa stii sa ii atragi pe copii. Si nu punea mare pret pe hirtogaraie", explica Vlad.
„Concursurile de titularizare le organizam cam degeaba, in ceea ce-i priveste pe tineri"
Or tocmai aceste calitati nu conteaza la ocuparea unui post in invatamint, facind din concursurile de titularizare alte motive de frustrare. „Ar trebui schimbat ceva in aceste concursuri, astfel incit tinerii sa nu fie dezavantajati. Poate niste CV-uri, niste recomandari de la scolile unde ai lucrat inainte, despre ce ai facut bun in alta parte. Acum, totul este sa inveti bine niste carti, iar fata clasei poti sa nu fii bun de nimic", spune Vlad. Salariile mici, dificultatea obtinerii unei slujbe la oras, doua motive suficiente pentru a-i face pe multi profesori tineri sa abandoneze meseria pentru care s-au pregatit in anii facultatii. „Concursurile de titularizare le organizam cam degeaba, in ceea ce-i priveste pe tineri", spune Gheorghe Bursuc, inspector de personal la Inspectoratul Scolar.
Marea majoritate a tinerilor repartizati la scolile de la tara isi cauta de lucru in alta parte. Iar asta nu neaparat pentru ca nu ar vrea, ci pentru ca salariile prea mici sint inghitite pe jumatate de naveta. „Am incercat sa ii ademenim cu sporurile salariale de mediu rural", adauga Bursuc, marturisind insa ca cele citeva sute de mii primite in plus de navetisti sint mult prea putin ca sa ii faca sa ramina.
In aceste conditii, optiunea pentru o cariera profesorala este, de cele mai multe ori, pe muchie: sa ramina, sau sa plece? (Emilia CHISCOP)
