Iesenii din spatele lui Dumnezeu

Peste 300 de suflete, cu chipuri schimonosite de durere, boala, nebunie, inconstienta sau resemnare. Doar citeva ore petrecute in Centrul de Ingrijire si Asistenta Hirlau sint suficiente pentru a te intreba: oare sint si ei oameni ca noi? Inumana intrebare. Asta ar spune cei care nu au vazut-o pe Maria. O mogildeata ghemuita sub o patura, pe un scaun din salon. La cei 24 de ani, nu cintareste mai mult de 20 de kilograme. Nu-si poate misca decit miinile, mai mult tipa decit vorbeste si are mintea unui copil de cinci ani. Daca incerci sa dai patura la o parte pentru a-i vedea chipul, incepe sa tipe. Descoperi doi ochi goi si o fata lipsita de expresie. Maria si-a trait aproape toata viata ascunsa sub o patura. Asta-i viata de om? Insiruiti pe bancutele din holul centrului, unde isi petrec cel mai mult timp, asistatii din Hirlau nu-si pun insa astfel de intrebari. Adulti cu chip de copil, bolnavi fara miini, fara picioare, paralizati, oligofreni sau cu probleme psihice – rid, pling, striga cuvinte fara sens, fug de colo colo, joaca carti sau pur si simplu privesc in gol. In fostul camin spital Hirlau s-au adunat de-a lungul anilor peste 300 de suflete pe care Dumnezeu pare sa le fi uitat. Oameni parasiti si uitati definitiv chiar si de familiile lor, oameni de care toata lumea parca ar vrea sa uite.
Cartofi peste fasole si invers
Corabia, o fata slabuta de vreo 20 de ani, rasare din senin in fata noastra. Am fost insa avertizati sa nu ne speriem si sa nu reactionam brutal la aparitiile neasteptate ale bolnavilor. Daca nu esti calm, daca ii respingi sau tipi la ei, pot deveni violenti. „Acum e mai bine. Ne da mincare buna in fiecare zi. Inainte mincam doar cartofi peste fasole, fasole peste cartofi si tot asa”, ne povesteste Corabia. „Inainte” inseamna de fapt perioada de pina in ianuarie 2005, cind Centrul de Asistenta si Ingrijire Hirlau a fost preluat de Directia de Asistenta Sociala (DAS) Iasi de la administratia locala. „Am gasit un adevarat dezastru aici. In afara de mizeria in care traiau bolnavii, acestia nu erau bine hraniti si nici corect supravegheati. In ianuarie, cind am preluat centrul, am schimbat conducerea si am incercat si noi sa facem cit am putut pina acum”, spune Ioan Ticu, director adjunct al DAS Iasi. Ioana intervine la fel de nerabdatoare in discutie: „Domnul director, sa-i spuneti Anei sa nu ma mai traga de par. Ca altfel o bat”. Apoi, la fel de brusc, se intoarce spre noi: „Sa veniti sa va arat si camera mea! E frumoasa si e curat acum”. Intr-adevar, in saloane nu mai e ca acum citeva luni: lenjerii murdare si un miros greu de urina si fecale, aproape insuportabil. Lenjerii curate, pardoseala curata, bai curate. Se vede insa ca in camin nu s-a facut curat si nu s-a dat un var de ani de zile: usile sint scorojite, de pe pereti cade tencuiala, in bai a aparut rugina.
Rid, pling, fug sau tipa
„Am inceput cu igienizarea. Toate la rindul lor”, spune Gheorghe Cojocaru, actualul director al centrului. In spate se aude un tipat neomenesc ce iti ingheata inima. Zubcau – singurul mulatru din centru, un tinar oligofren de 20 de ani – tipa si gesticuleaza violent. Un infirmier incearca sa-l linisteasca. Zubcau tace brusc si ne fixeaza cu ochii sticlosi. Ne mutam privirea la citiva pasi de el, unde pe o bancuta stau insiruiti alti bolnavi stranii. Oameni maturi, cu chipuri de copii, bolnavi psihic sau cu handicapuri fizice. O tinara cu fata patratoasa se leagana continuu si ingina ceva, detasata; un baiat schiop ride singur cu gura pina la urechi. O fata ce are probabil 20 si ceva de ani, dar arata de sase, plinge tacut. Un baiat cu privirea speriata, de animal haituit, o rupe din senin la fuga. Vizavi, pe alta bancuta, un barbat fara un picior intoarce cu gesturi grabite si aproape mecanice niste carti de joc. Partenerul sau, un tinar cu zimbet inghetat pe buze, ne ingnora total. Concentrati asupra jocului, nu par deranjati de ceilalti colegi care rid, pling, fug sau tipa.
De 6 ani sta cu capul sub plapuma
Buimaciti de atmosfera, aproape ca nu observam mogildeata care tremura sub o patura, pe un scaun din salonul in care intram. Cind ridicam patura, ne apare in fata ochilor o fetita cu privirea goala, fara nici o expresie pe fata. Brusc, isi misca miinile agitata si incepe sa tipe ca din gura de sarpe, incercind sa se acopere din nou cu patura. „Maria are sase ani. Ii place sa stea mereu cu patura in cap, pe acel scaun. Greu o mutam de acolo”, se baga in vorba Bubulina, colega de salon a „mogildetei” de sub patura. Aceasta, o femeie de 50 de ani care arata de 70, are barba, fata nefiresc de ridata si doar citiva dinti in gura. Bubulina ne gratiaza cu un zimbet larg, zimbet care ii dispare atunci cind directorul o contrazice: Maria, ghemotocul de sub patura, are de fapt 24 de ani, este paralizata – nu-si poate misca decit miinile – a „crescut” practic la Centrul Hirlau si are mintea unui copil de cinci ani. Bubulina ridica din umeri: nu vrea decit sa-si „protejeze” colega de salon. Asa ca o acopera din nou, in intregime, cu patura.
„Aici si moartea vine greu”
Alt salon, alti colegi, alte drame. Petrisor Mihai are 48 de ani si a ajuns la Hirlau in 1992. Atunci a avut un accident de masina in Germania, unde plecase la munca. A paralizat de la git in jos. De aproape 13 ani traieste intins pe un pat, nemiscat. Isi poate roti doar privirea, insa are mintea limpede si si-a gasit o ocupatie: l-a invatat sa vorbeasca pe Bobi, colegul sau de salon. Acesta are peste 20 de ani, e bolnav psihic si nu stia sa scoata o vorba pina in urma cu patru ani, cind a devenit colegul de suferinta al lui Petrisor. „Bobi are grija de mine. Iar eu l-am invatat sa vorbeasca”, ne spune Petrisor. In ochii lui se citeste resemnarea. Resemnarea unui om care stie ca nu mai poate astepta multe de la viata. „Aici si moartea vine greu”, ofteaza Victoria Amaximoaie, o batrina ce nu sufera de altceva decit de batrinete si prea mult amar adunat in suflet. Victoria face parte din cei aproape 20 de batrini care, desi nu au nici un handicap fizic sau psihic, au ajuns la Hirlau dupa ce familiile nu i-au mai primit acasa. De altfel, la Centrul de Ingrijire si Asistenta Hirlau s-a adunat parca toata suferinta umana: 356 de asistati cu handicapuri fizice, psihice, somatice si batrini abandonati de familii. „Centrul functioneaza de pe vremea lui Ceausescu si aici erau adusi practic tinerii si adultii cu handicap pe care nu vroia sa-i primeasca nimeni. Nu e normal ca persoane cu diferite handicapuri sa fie ingrijite in acelasi loc. De aceea, intentionam ca prin proiecte finantate de UE sa infiintam mai multe centre, fiecare cu specificul lui, in care sa transferam de aici cel mult 80 de bolnavi. Astfel, in timp vom putea desfiinta acest centru. Iar bolnavii, daca vor fi impartiti in functie de handicap, vor beneficia de o mult mai buna ingrijire”, explica Ioan Tacu, chiar inainte de a intra in sala de sport a centrului.
Masa, singura bucurie
Aici, o mina de tineri cu chipurile zimbitoare joaca diferite sporturi sub indrumarea unui supraveghetor. „Avem si ateliere de pictura, croitorie, sculptura. Unii bolnavi participa la aceste activitati. E dificil insa sa lucreze cu astfel de persoane. Vorbesc foarte mult cu ei si multi dintre acestia sint plini de afectiune, chiar daca boala de care sufera i-ar fi putut inrai. Uneori ma intreb ce pacate au avut de tras acesti oameni ca sa duca o astfel de viata”, spune Gheorghe Cojocaru, directorul centrului. Holurile caminului aproape s-au golit. Bolnavii sint la masa. E greu de crezut, dar o masa buna inseamna una dintre putinele bucurii ale celor peste 300 de oameni internati la Hirlau. Oameni parasiti si uitati de familiile lor, oameni de la care parca si Dumnezeu si-a intors spatele. (Simona RELEA)