Reportaj din anticamera mortii

Batrinul scoate un sunet gutural. Asta inseamna ca vrea apa. Nu se poate misca si, de ani de zile, lincezeste in pat, cu privirea fixa in tavanul crapat. La citiva metri de el, profesorul de istorie, cum il striga lumea in spital, nu se sinchiseste nici de geamatul colegului de salon, nici de mirosul acru de urina. Chiar daca se poate misca, prefera sa stea si el ore in sir cu ochii in tavan si sa viseze la ceea ce nu se va intimpla niciodata: ca intr-o zi va fi din nou sanatos si va putea hoinari pe unde-o vrea. Alaturi sta profesorul de matematica, cindva apreciat in tot Bucurestiul. Cind te fixeaza cu privirea goala, intelegi ca omul acesta stie ca a ajuns acolo unde oamenii asteapta sa moara. Pentru ca, de la Spitalul Sculeni, nu se mai intoarce nimeni acasa. In anticamera mortii, indiferent de conditia lor, fosti profesori, muncitori sau agricultori asteapta sa moara in mizerie si cu sufletul amar.
Apreciat profesor de matematica in Capitala, acum uitat in spital de fiul sau medic
Pavel Martinus, considerat cel mai „bine”, adica cel mai «aratos» dintre pacientii de la Sculeni, plinge ca un copil. „Iertati-ma… N-am vrut sa va incomodez. Iertati-ma, va rog!”, isi cere scuze barbatul de 63 de ani care traieste cu teama de a nu deranja pe cineva. Fost profesor de matematica in Bucuresti, Pavel Martinus a ajuns la Sculeni in urma cu trei ani. La fel ca toti ceilalti bolnavi, a fost internat aici dupa ce familia l-a parasit intr-un spital din Iasi. Pavel Martinus nu plinge insa pentru ca a ajuns sa traiasca intr-o cladire care sta sa se darime, cu saloane mizere unde te sufoca mirosul de urina. Un spital unde nu ai altceva de facut decit sa te uiti la televizor si sa te plimbi prin curtea napadita de balarii. Nu plinge nici pentru ca a ajuns sa traiasca alaturi de oameni in ochii carora nu vezi decit moarte. Si nici pentru ca are hepatita cronica toxica, ceea ce inseamna ca zilele ii sint numarate. Domnul profesor, cum ii spun oamenii spitalului, plinge pentru ca si-a amintit ca are un fiu, medic stomatolog in Vatra Dornei, care nu mai vrea sa stie de el. Nu a venit niciodata sa-l vada. „E ocupat… Asa mi-a transmis prin cineva. Nu are timp, saracul…”, incearca tatal, plingind din nou, sa-i gaseasca o scuza. Si de aici vine speranta care ii da putere sa indure fiecare zi: „Poate intr-o zi isi va face timp si va veni sa ma vada.” Ochii i se lumineaza cind il intreb despre cariera sa de profesor. Ar putea povesti ore in sir despre asta. „Nu am fost un oarecare…”, incepe el cu glas cumplit de amar, incurajindu-se apoi de unul singur: „Aici e bine. Putea fi si mai rau”.
Fost spital de cancerosi, devenit spitalul abandonatilor
Pentru toti bolnavii de la Sculeni, acest „putea fi si mai rau” inseamna, de fapt, „puteam sa ajung pe strada”. Spitalul Sculeni a reprezentat intotdeauna, pentru batrinii bolnavi si abandonati de familie, o amara alternativa la viata in strada. Inainte de Revolutie a functionat ca sectie pentru bolnavii cancerosi, iar dupa ’89 a devenit spital medico-social: aici erau trimisi batrinii abandonati in Spitalul „Sf. Spiridon” de familii. Acum, spitalul are 33 de pacienti, in marea lor majoritate virstnici cu boli incurabile. De ei ingrijesc un medic, cinci asistente, sase infirmiere, carora li se adauga personalul auxiliar, constind din opt muncitori. Cladirea este intr-un stadiu avansat de degradare, etajul fiind inchis deoarece acoperisul e la un pas de prabusire. Nu s-au acordat fonduri pentru investitii, renovare sau curatenie generala, doar unele fundatii donind saltele sau amenajind baia cu gresie si faianta. Din cauza starii de degradare a spitalului, autoritatile intentioneaza sa-l desfiinteze si sa duca pacientii la Bivolari sau la Raducaneni, unde sint alte asemenea spitale.
Singura dorinta: o pereche de papuci cu care sa mearga la biserica
Pentru pacientii de aici insa, situatia de la Sculeni nu este „chiar atit de rea”. La spital nu duc grija zilei de miine: primesc medicamente, mincare de trei ori pe zi: varza, cartofi, orez, mazare. De doua ori pe saptamina primesc carne. Haine si incaltaminte primesc de pomana din sat. Nu mai conteaza ca bucati de var cad de pe pereti; ca saloanele si baile sint mizere; ca vecinul de salon face pe el de trei ori pe zi; ca aproape mereu cineva geme de durere sau de suparare. S-au obisnuit cu toate pentru ca au un acoperis deasupra capului. Si, mai ales, pentru ca n-au incotro. „Aici e bine. Avem tot ce ne trebuie ca sa traim. Ce altceva as putea sa mai vreau? N-am casa, n-am nici o ruda in viata”, spune Tinca Cerbetiuc, de 67 de ani, „rezidenta” spitalului. E cea mai „veche” dintre toti. Traieste aici din 1997. Nu sufera de vreo boala grava. Se numara si ea printre cei uitati de copii. S-a internat in urma cu vreo zece ani la „Spiridon” pentru o operatie banala. Dupa aceea, nemaivenind nimeni dupa ea, medicii de acolo nu s-au indurat s-o arunce in strada. Si au trimis-o la Sculeni. Acum, nu-si doreste decit o pereche de incaltari cu care sa poata merge duminica la biserica. „E singura „iesire” pe care o putem face. N-am decit o pereche de slapi de guma, care abia se mai tin. Altceva ce sa-mi mai doresc? La inmormintare nici nu ma gindesc… N-am nimic strins. Dar parca mai conteaza cind ajungi la groapa cum ajungi? E bine insa ca are cine sa-mi tina luminarea si sa zica «Dumnezeu s-o ierte!»”.
Profesorul de istorie e «norocos»: sora lui il viziteaza cind si cind
Florin Filip fixeaza tavanul. Viseaza ca e sanatos si hoinareste prin lume. Are 61 de ani, a fost profesor de istorie la scolile din Grajduri si Mironeasa, a avut o cadere psihica si s-a pensionat pe caz de boala la 40 de ani. La Sculeni a ajuns in urma cu doi ani, dupa ce a fost plimbat prin mai multe spitale. Florin Filip e socotit «norocos»: sora lui vine sa-l vada de doua ori pe luna. Nu e insa prea vorbaret. Sta ore in sir in pat si viseaza. „Visez ca intr-o zi voi fi sanatos si voi hoinari”, marturiseste fostul profesor cu o privire goala, care spune insa totul: omul acesta intelege ca nu mai are nimic de asteptat de la viata. Sint insa si bolnavi care se incapatineaza sa spere: „O sa plec acasa. Fiul meu ma va primi inapoi”, spune cu lacrimi in ochi Maria Ionascu, o femeie de 60 de ani, din Vaslui, pe care baiatul a uitat-o in urma cu doi ani la „Spiridon”, dupa o operatie. „Sint batrini parasiti in spitale de familie care spera ca intr-o zi copiii vor veni si-i vor lua acasa. Se agata de acest gind ani de zile ca sa poat trai. Dar noi stim ca de aici nimeni nu se mai intoarce acasa”, explica dr. Alina Hasona, directorul Spitalului Sculeni.
Povestea vietii lui Marius: 23 de ani in spital
Marius Patlagica stie si el ca nimeni nu va veni sa-l ia de acolo. Si asta pentru ca nu a avut niciodata familie. De aceea a si ajuns la Sculeni, chiar daca are doar 23 de ani, fiind cel mai tinar pacient al spitalului.Tinarul, care arata ca un baiat de cel mult 16 ani, are o forma grava de leucemie si toata viata lui a trait in centre de plasament si apoi in Spitalul de Copii „Sf. Maria”. Fiind major, nu a mai putut sta acolo si a fost trimis la Sculeni. „Spitalul de Copii a fost casa mea. N-am vrut sa plec de acolo. Dar nu am avut de ales. Aici mai stau de vorba cu batrinii, ma uit la televizor si citesc. Carti de povesti, ca altele nu am. Mai fac exercitii de matematica cu domnul profesor. Atit „. Mai mult de atit nu a vrut sa spuna Marius. In inima lui s-a adunat prea mult amar. Acum doi ani inca mai spera intr-o operatie care sa-i salveze viata. Acum stie ca nici macar operatia nu il mai poate ajuta. Cu o privire resemnata, aproape la fel de goala ca a batrinilor din jurul sau, Marius ne raspunde parca muteste: „Stiu ca am ajuns in locul acela. Stiu pe cine asteptam aici”. (Simona RELEA)