Povestea regelui olarilor din Schitu Stavnic

La 53 de ani, Dumitru Ifrim este unul dintre putinii pastratori ai unei traditii ce dateaza de mai bine de doua secole. De cind se stie si-a definit viata prin rodul muncii miinilor sale. De cind se stie a iubit lutul, lucru care se si vede in pasiunea si linistea ce-l cuprind atunci cind e pe punctul de a da viata unui bot de pamint. E recunoscut in toata zona Moldovei si in majoritatea centrelor unde se organizeaza tirguri de ceramica. In Schitu Stavnic, satucul pe care se incapatineaza sa nu-l paraseasca, e cunoscut ca "Regele". Regele olarilor. Mestesugul olaritului in Schitu Stavnic isi are radacinile la inceputul secolului al XIX-lea, o lista intocmita in anul 1970 mentionind deja 60 de familii de olari. Asa cum s-a intimplat in majoritatea satelor de olari din Moldova, in ultimii ani numarul celor care practica acest mestesug s-a redus considerabil. "De cind ma stiu erau cam 80 de olari. Acum daca mai sint 6 – 7, dar dispar si ei", spune mesterul.

Metoda inedita de testare a rezistentei

Cel care poarta numele satului moldovenesc peste hotare locuieste intr-o casa modesta, in capatul asezarii unde si-a petrecut copilaria. In spatele atelierului – o incapere cu doua camere care ar putea trece drept un altar ridicat lutului, are cuptorul unde lucrarile sale isi petrec ultimele clipe inainte de a bucura ochii celor care le cumpara. Meseria n-a invatat-o din familie, asa cum se intimpla in povestile tipice ale celor care practica acest mestesug. A "furat-o" de la alti olari din sat. Mama sa era cea care ii aproviziona pe acestia cu lemne uscate, necesare pentru cuptoarele in care se coceau vasele. "Mama cara lemne cu bratul si mergeam si eu cu ea la cei care faceau oale. Primeam trei lei, dintr-aceia de hirtie, pe sarcina de lemne. La 13 ani l-am rugat pe unul sa ma ajute cu citiva saci de lut. Eu singur mi-am facut o roata. Mama a fost tare suparata atunci. Mi-a spus „eu ma duc in padure si tu te joci pe roata?", povesteste Dumitru Ifrim. Dupa aceea, spune el, a inceput sa isi "inchipuie" diverse forme de vase. "Ma nacajeam cu o bucata de lut pina iesea", isi aminteste el. Daca mesterii cu vechime vindeau oalele cu 30 de lei, el le dadea mai ieftin, cu 22-23 de lei.  In anii de dinaintea Revolutiei, facea rost de cite o caruta si mergea cu oalele de vinzare prin sate. Acum i s-a dus vestea si este chemat la majoritatea tirgurilor, atit in zona Moldovei, cit si in tara sau peste hotare. "Anul trecut am fost si in Cehia. Am mers cu oale, dar si cu roata si lutul dupa mine. Am vindut tot", spune, mindru, Regele. La tirgurile de profil, standul mesterului este unul dintre cele mai atragatoare. "Ma urc pe oale, le arunc, sa vada lumea ca nu se sparg", spune acesta.

Arsul vaselor, cea mai dificila sarcina

Drumul de la botul de pamint pina la frumoasele vase este unul lung, cunoscut doar de mesterii olari. "Ca sa fii olar, trebuie sa stii in primul rind sa alegi lutul", spune mesterul. Inainte, olarii din Schitu Stavnic lucrau vase din ceramica neagra, dar aceasta nu este foarte rezistenta. De aceea, au ales ca material lutul galben.  Pe zi, mesterul lucreaza in jur de 15-20 de vase – oale pentru sarmale, pentru lapte, pentru bors, ghivece de flori sau pentru muraturi. Cind lucreaza la roata nimeni si nimic nu-l poate deranja. Asaza botul de pamint pe platforma care se roteste si, impreunindu-si miinile deasupra lui ca intr-o ruga tainica, ii da forma pe care si-o doreste. Dupa aceea, fiecare vas este glazurat, pentru a impiedica apa sa iasa din acesta. Arsul vaselor este insa cea mai grea parte. "Dureaza cam opt ore, dar poate ajunge si la 10-12 ore. Daca nu stii sa le arzi, ori le-ai topit, ori le-ai scos crude. Cind vezi ca flacara se albastreste, atunci stii ca-s gata", explica Dumitru Ifrim.

"Le vindeau pe bani, pe graunte, pe fasole"

Ultimul olar din Schitu Stavnic este bucuros ca, dupa ce el nu va mai putea "inchipui" vase din lut, este cineva care va duce traditia mai departe. Fiul sau, Vasile Daniel, a "furat" meseria de la el fara sa-si dea seama. "Nici nu stiu cind a invatat. Cind eram eu plecat de acasa, el isi facea repede treburile si se aseza la roata fara sa-mi spuna", spune Dumitru Ifrim. Acum, tinarul de 21 de ani are roata alaturi de cea a tatalui sau. Lucreaza impreuna si merg impreuna la tirguri, ducind mai departe o traditie care, altfel, s-ar pierde. Marire si decadere. Astfel s-ar putea caracteriza viata comunitatii de olari din satucul cu nume de manastire. Viata lucratorilor cu lutul din Schitu Stavnic a fost intotdeuna strins legata de cea a comunitatii de romi din satele invecinate. "80% dintre satenii de aici erau olari inainte. Ei nu aveau carute, nu puteau merge din sat in sat sa isi vinda marfa, ca sa aiba cu ce trai. Oalele le luat tiganii si le vindeau. Mergeau cu carutele in toata Slobozia. Le vindeau pe bani, pe graunte, pe fasole… ce aveau nevoie. Acuma nu mai sint olari pentru ca s-au lasat tiganii de carausie", spune mesterul.