„Mort” in razboi, ucis de nepasare

Numai bunul Dumnezeu isi mai indreapta privirea catre batrinii
nostri semeni si le da o farima de speranta. Credinta si amintirile
despre vremurile tineretii ii tine in viata. Trec de pe o zi pe alta cu
speranta ca, poate, miine, cineva se va indura de ei si ii va scoate
din mizeria si suferinta in care traiesc. Asa se poate descrie, poate
prea pe scurt, viata unui batrin din Roman. Neputincios in fata
sortii, el isi traieste ultimele zile ale vietii intre patru pereti, in
ploaie, frig, mizerie si suferinta.
Singur pe lume
Neculai Nemes, cunoscut de vecini ca Nicusor, asteapta inca, la
84 de ani, o minune dumnezeiasca. Nu vrea bani, nu vrea casa,
vrea doar sa ajunga la un azil. Batrinetea, frigul strins in oase si
boala l-au darimat sufleteste si fizic. Cind am ajuns in poarta
batrinului, ne-am minunat vazind lanul mare de porumb care
imprejmuia cocioaba, care mai are un pic si se prabuseste. Mai
tirziu am aflat ca nimic din minunatia de lan nu era a lui. El nu are
decit bordeiul. „Aici traiesc. Ploua in casa. Acoperisul mai are un
pic si cade pe mine. Azi dimineata, o bucata din acoperisul dintr-o
camera a cazut. Daca dormeam acolo, acum as fi fost mort”, ne
povesteste, intr-un fel resemnat, batrinul. Se misca greu.
Picioarele il dor. Nu are nici macar cu ce sa se incalte. Picioarele ii
sint acoperite intr-o pereche de pantofi care, de tociti ce sint,
aproape ca au devenit transparenti. Din cind in cind, se sprijina de
peretele casei. Daca te uiti la ceea ce odata a fost o casa buna de
locuit si privesti acum imaginea din fata ochilor, te inchini si te
intrebi cum poate cineva sa traiasca in asa conditii. Nu stii daca
batrinul sprijina peretele sau peretele se sprijina de batrin. Amindoi
sint batrini si coscoviti de vreme.
Neculai nu mai are pe nimeni. Sotia, pictorita, i-a murit in urma cu
patru ani de zile. I-a lasat un autoportret si o icoana, singura lui
avere . Copii nu mai are. Mai are niste rude prin sat, dar acestea l-
au uitat. „Dupa ce mi-a murit sotia, am ramas singur. Tabloul asta
e autoportret, facut de ea. Cu trei ani in urma mi-a murit baiatul din
Portugalia. Dar nici el nu avea grija de mine. Cind venea, ma
dadea cu capul de pereti. Ma batea tot timpul. Am un fin care vine
si ma ajuta. Daca nu ar fi el, as muri”, ne spune, plingind si
tremurind, Neculai.
„Iarna stau in pat, invelit, si nu ma misc”
Cit am stat de vorba, in poarta casei si-a facut aparitia finul. Un
tinar la fel de slabut ca batrinelul. Ne-a salutat si a intrebat: „Ce
faci, tata?”. Avea in mina doua „Eugenii”. Le-a pus pe masa.
Probabil ca asta era prinzul batrinului. „Acum am mai mult timp si
vin zilnic sa-l vad. Eu ii spun «tata». Sint singurul care ii trece
poarta casei si care ii aduce ceva de mincare. Astazi, ma duc la o
vecina, care face mamaliga si o supa de pui, ca sa-i aduc si lui”, ne
spune Vasile Togan, cel pentru care Neculai este ca un tata.
Batrinul are o pensie de doua milioane de lei. Din ea isi plateste
lumina, singura bucurie a lui. Totusi, moare de foame. Nu poate sa
mearga. Ajunge pina la poarta, dar efortul il imbatrineste cu fiecare
pas facut. Daca nu ar fi Vasile, care macar o data pe zi trece si ii
duce de mincare, batrinul si-ar gasi sfirsitul. „Are, la citeva strazi
mai incolo, citeva rude. Nici macar de sarbatori nu trec sa-l vada si
sa-i dea ceva de mincare. Nici «buna ziua» nu dau, daca trec prin
fata portii”, ne mai spune Vasile.
Batrinul ne pofteste intr-una din cele doua camarute. Aici doarme.
Podeaua si tavanul sint ude. Deasupra sifonierului a aparut o
ciuperca. A crescut cu capul in jos. Probabil ca si ei ii este rusine
de nepasarea unora. Neculai ne arata cu mina catre doua tablouri.
Unul este cu sotia sa, iar celalalt – cu baiatul din Portugalia. Din
tavanul gaurit curg picaturi de apa. In camera nu exista nici o soba.
„Cum am iesit din iarna, numai eu stiu. Am stat invelit in paturi. In
camera, apa inghetase in caldare. Stateam invelit si asteptam sa
deschida cineva usa, sa vada daca nu am murit”. Batrinul incepe
sa plinga neputincios. In camera cealalta nu mai este nimic. Dupa
ce tavanul a cazut de dimineata, Vasile a mutat totul intr-un hol,
care ar fi trebuit sa fie bucatarie. Dar nu are nici aragaz, nici
frigider, doar o masa. „Acum trei zile am facut o ciorba de fasole.
Cred ca s-a stricat, dar am sa o reincalzesc si am sa o maninc. Ce
altceva sa fac?”, spune Neculai. Batrinul vrea la azil. Nu mai are
putere sa lupte cu viata. „Dau toata pensia mea, numai sa ajung la
azil. Numai bunul Dumnezeu ma mai tine in viata! Si baiatul asta”.
In toata viata lui, Neculai a fost asistent la sala de operatie din
sectia Chirurgie. „Lucram de dimneata si pina seara la Spitalul
Vechi. Erau doua doamne directoare care, in fiecare zi, imi
spuneau sa ma duc acasa, ca sint batrin. Eu le spuneam: «Cum sa
plec eu de aici, daca asta e viata mea? Cum sa las eu oamenii,
daca ei au nevoie de ajutorul meu?»”. Anii au trecut, iar Neculai nu
mai poate sa ajute pe nimeni. Nu se poate ajuta nici pe el insusi:
„Am fost la razboi. Am fost prizonier intr-un lagar din Siberia. Nu
m-a omorit razboiul, dar am sa mor aici”. Ne povesteste cum
autoritatile din acea vreme l-au declarat mort. I s-a facut praznic si
chiar l-au inmormintat. Cind s-a intors, familia s-a bucurat ca
rugile lor au gasit ascultare. Acum, Neculai are credinta ca o alta
minune il va readuce la viata. (Claudia MATEI)