20 de priviri in urma. Fara minie (IV)

Recent, in acest ziar, Radu Parpauta a scris un amplu text „de autor" despre „Revolutia romana la Iasi", aducind in prim plan pe Ion Iliescu, un personaj dominant, in ultimele decenii, si doua personaje uitate sau neglijate: Ilie Dodea si Alexandru Tacu. S-ar parea ca acestia conlucrau la un „front de salvare nationala" cu mult inainte ca salvarea sa se produca. Exista oarecari indicii si marturii in acest sens. Iliescu, ca si Dodea, erau recunoscuti pentru relativa lor „miscare in front", pentru rasparul, indeosebi, fata de cultul personalitatii ceausiste. De aceea au si fost coboriti din functii, marginalizati, „primul" ajungind director la Editura Tehnica, celalalt – la Centrul de Librarii. Cind Ceausescu lansase ideea unei noi „revolutii agrare", imediat s-a lansat si un banc: „Eh, ziceau taranii, chiar de-o revolutie n-om fi noi in stare, dar de-o rascoala…". Cred ca si „complotistii" nu visau o revolutie radicala, ci doar o rascoala impotriva sefului… Din pacate, Ilie Dodea a murit in conditii suspecte si neelucidate. In anii precedenti sustinuse, la „Cronica", o rubrica de  maxime si cugetari, adunate sub genericul „Comprimate", care au tot fost… comprimate pina la a fi suprimate. Cam tot pe atunci a fost interzisa rubrica „Bridge", intrucit (asa ni s-a spus) bridgistii, in limbajul lor sofisticat, ar fi putut complota… Mergind intr-o dimineata la Centrul de librarii sa-mi procur niste carti in suferinta de tiraj, mult m-am mirat sa descopar in zona, la acea ora matinala, un securist pe care il cunosteam. Si el a fost neplacut surprins de prezenta mea. Este limpede ca lui Dodea ii erau urmarite toate miscarile.

Cu atit mai mult era urmarit poetul Alexandru Tacu, care facuse inchisoare politica si isi depusese actele de emigrare in SUA. Unde n-a mai ajuns, intrucit fiul sau Malin (pe care-l premiasem de mai multe ori la Concursul de poezie „Autori – copiii") a murit intoxicat (otravit?) la o agapa cu liceeni. Nici moartea acestui june poet n-a fost elucidata, desi familia incearca, de aproape un sfert de veac, sa afle adevarul. 

Un alt adevar pe care Alexandru Tacu incearca sa-l lumineze este cel despre „revolta aminata" – cum o numeam cindva – din 14 decembrie, de la Iasi. Tacu a scris si o carte, in care-i combate pas cu pas, cuvint cu cuvint, pe artizanii „revolutiei esuate". Se pare ca ceva a fost putred in Danemarca acestei conspiratii. Este posibil ca cineva sa fi tradat. Dupa cum e plauzibil ca revolta sa fi fost anihilata prin simpla ei anuntare, cu mijloace conspirative prea… transparente. Ciudat e ca, dupa 20 de ani, conspirationistii nu par a vorbi despre aceeasi revolta, fiecare avind scenariul lui. I-am urmarit recent, la un post tv., si mi s-au parut, cumva, in raspar, ascultind, fiecare, cu oarece indoiala si/sau ironie marturisirile celuilalt.

Cit despre revolutie in intregul ei… In 1991 recenzam cartea lui Jean Starobinski, Emblemele ratiunii, care face o radiografie completa a revolutiei franceze de la 1789. Zice Starobinski: „Anii fierbinti ai Revolutiei ii obliga la o inactivitate aproape completa pe artistii tributari comenzii aristrocatiei si claselor bogate". Mutind ce-i de mutat, vom descoperi criza prin care au trecut (unii mai trec) artistii care au lucrat la comanda, „faurind" opere plastice, muzicale, literare adulatoare sau doar confortabil inscrie intr-un scenariu al tolerantei reciproc avantajoase. Dar vom descoperi totodata autori si opere care, parca, anunta ceea ce trebuia sa se intimple. O furie (auto)flagelanta, adinc pedepsitoare, post-revolutionara, indeamna la a face tabula rasa  tot ceea ce gindirea romaneasca a produs in ultima jumatate de veac. Nu. Nu e bine ce facem. Ne-o spune chiar Starobinski, cind scrie: „Revolutia purcede ea insasi dintr-o gindire si dintr-un climat moral care-i premerg; ea este ivirea lor la suprafata, in aer liber". Oare n-am putea si noi spune, inlocuind 1789 cu 1989, ca revolutia romana a fost „o pagina scrisa de mina lui Dumnezeu sau de aceea a poporului…"?