A trai

A trai e, probabil, cel mai miraculos lucru din univers. De unde a aparut existenta? In ce scop? Si unde se opreste ea, la nivelul individualitatii? De ce nu ne putem trai existenta colectiv, ci doar risipiti in miliarde de particule, care, insumate, par sa nu insemne nimic?

                          ***

 Cindva, in revista „Lumea", am citit intr-un articol ca in urmatorii cincizeci de ani de ani ai urmatorului secol se va descoperi un vaccin contra imbatrinirii. O mare  parte din cei care traiesc  acum vor putea beneficia de acest vaccin. Omul va trai mult peste 140 de ani, isi va pastra vigoarea si forta creatoare. Se spune ca se va putea trai 400-500 de ani, chiar 1000-2000 de ani sau mult mai mult. Nu este exclus sa se ajunga la nemurire. Deci oamenii care se vor naste peste – sa zicem – o suta de ani au sansa de a deveni nemuritori.

Citind aceste lucruri, mi-a revenit in minte vechea obsesie: ce s-ar fi intimplat daca Homer, Shakespeare sau Dante ar fi mai trait si acum, in secolul nostru si si-ar fi pastrat si forta creatoare? Sa fi scris veacuri, milenii in sir? Nu s-ar fi saturat ei, oare, de scris?

Si ce ar fi facut si ceilalti artisti? Cine ar fi citit atita literatura? Cine ar mai fi indraznit sa scrie, avindu-i contemporani pe nemuritorii Shakespeare, Homer, Dante, Tolstoi, Dostoievski sau pe alti titani?

Prelungirea duratei de viata creeaza probleme, de ordin social si existential, aproape imposbil de rezolvat pentru mintea umana.

                                  ***                   

"Cine vede in prezent, spunea Marcus Aurelius, a vazut totul, adica si cite s-au ivit pina acum din vesnicie si cite se vor scurge in necuprinsa vreme, de acum inainte, caci toate au aceeasi origine si infatisare". Prin urmare, nu e de mirare ca uneori ne inspaiminta mai mult clipa prezenta decit cea viitoare. Cea de acum, care trece, si care in orice clipa e alta, si care ca un virtej absoarbe in uitare tot ce a fost nimic altceva decit nimic, pretutindeni, aiurea si nu va fi nicaieri.

Nu stiu daca eu vad chiar bine in „prezent", dar oricum stau cu ochii deschisi sa scrutez prapastia aceasta care e timpul. Pe vremuri, cind lucram ca economist la B.J.A.T.M. Iasi, obisnuiam dupa program sa ma duc pe malul Bahluiului si sa privesc cum curge apa. Asta ma odihnea, imi reda puterile, imi alunga din suflet orice ingrijorare. Intram in oras fara sa aud zgomotul masinilor, al tramvaielor. Mergeam pe strazi ca si cum as fi mers pe malul unei ape. Trecerea timpului trebuie sa ne insenineze, nu sa ne tulbure. Nici el, timpul, nu e mai mult decit o apa care curge; sa-l lasam, deci, sa curga in voie, fara sa ne intrebam de ce curge si incotro. Intrebarile nu mai au nici un rost, ca de altfel nici raspunsurile. Daca-ti cade intr-o zi o caramida in cap, sa stii ca ea a mai cazut sau, oricum, va mai cadea si peste alte capete.

Dumnezeu nu se intreaba, nici nu-si raspunde. Si totusi intrebarile lui nespuse bintuie constiinta noastra. El e doar forta si ordine.

Alcatuita doar din miini care fac o „mare de miini" ce se misca in haos, Divinitatea nu are timp pentru intrebari sau raspunsuri, pentru tristete sau indoiala. Dumnezeu nu are constiinta, ci doar putere de a plamadi.

                                          ***

Despre Suflete la second hand…  Sufletele care anima trupurile noastre au mai cunoscut si alte "experiente" sau existente. El a mai animat si alte trupuri. Nu se stie care anume. Au mai  fost "purtate". Noi le-am achizitionat de la second hand. Ele se prabusesc in noi ca intr-o groapa plina de pacate. Aici, in aceasta lume, e infernul si aici e si izbavirea. Ce urmeaza dincolo nu stim. Existenta e amestec hibrid intre idee si fapta, intre perfectiune si imperfectiune, intre tendinta si teama, intre carne si spiritualitate. Intre rational si irational. Intre divin si omenesc. Intre poezie si neant. Daca am avea suflete "la prima mina" am trai in paradis. Prapastia carnii ne trage mereu inapoi, spre starea de pacat.  

                                  ***

"Calatoreste cel mai mult acela care sta singur in camera sa", spune un dicton vechi. De ce? m-am intrebat. Raspunsul a venit intr-o dupa-amiaza insorita, in timp ce ma indreptam spre casa, dupa o zi de munca grea. O noapte intreaga statusem singur in camera si contemplasem tavanul. Privind cu intensitate un punct fix din tavan, vedeam la un moment dat cum punctul se lateste, ocupind intreg spatiul marginit de cei patru pereti. Observam totodata ca tavanul, ca si peretii deveneau rotunzi. De multe ori ma trezeam privind fix o fereastra, apoi imi dezlipeam privirea de acolo si fixam zidul de-alaturi. Fereastra "se muta" pe zid, ca pe tot ce se afla dincolo de ea. Privirea mea o desprindea de la locul ei, o decupa din perete si o transfera in plafon. Vedeam nu numai sticla ferestrei, ci si copacul aflat in spatele ei si cerul ce se vedea dincolo de ea.

Repetam apoi experienta invers: priveam o anumita portiune din tavan (un dreptunghi) si priveam apoi fereastra. In locul ei vedeam acum un dreptunghi gri, cu un bec in centru. Am cautat sa amplific experimentul, "rasadind" mai intii fereastra in planseu, ca apoi s-o iau de acolo si s-o mut pe unul din pereti. Dupa mai multe incercari, experimentul mi-a reusit. Am putut sa translez fereastra mai intii in plafon, s-o mentin un timp acolo, contemplind peisajul ce se afla dincolo de ea, apoi s-o deplasez lent pe peretele din stinga mea. Am stat intins in pat si am privit mult timp fereastra, am avut chiar intentia sa ma ridic de la locul meu si sa ma duc s-o deschid, dar mi-a fost teama ca nu cumva fereastra intr-adevar sa se deschida. As mai putea spune ca mi-a fost teama ca iluzia sa nu fie altceva decit realitate. Si poate ca era deja realitate si nimic altceva.

* * *

Deseori ma intreb: cum poti deosebi in practica halucinatia de perceptie? Halucinatia este oare altceva decit o perceptie la un alt grad? Cine ne poate spune daca nu cumva halucinatia contine in ea mai multa realitate decit perceptia simpla? Prin intermediul halucinatiei ni se deschid alte porti in univers. Trecem dincolo de lumea perceptibila. Timpul capata o alta dimensiune si spatiul o alta configuratie. Ne putem baza oare numai pe simturi? Sintem oare capabili sa discernem granita dintre ratiune si viziune? Exista oare intr-adevar aceasta granita? Ce realitate se ascunde dincolo de perceptia noastra? Dincolo de existenta?

Experienta este apriorica?

Experienta tine de trecut si de prezent. Memoria insa tine numai de trecut. Ea este materia moarta ce se depoziteaza in constiinta noastra, usor ca firele de praf pe lucrurile din jur.

Exista oare si o memorie a viitorului? De ce oare avem nevoie atit de constiinta, cit si de rememorare? Oare exista constiinta fara ceea ce se cheama aducere aminte? Exista traire fara aducere aminte? Daca am extirpa din scoarta noastra cerebrala portiuni in care se afla depozitata realitatea trecuta (exista asa ceva?), n-am extirpa oare odata cu trecutul si memoria noastra viitoare? Imi lipsesc desigur cuvintele necesare pentru a putea exprima exact ceea ce vreau sa exprim. As vrea sa mai intreb o data: unde se opreste realitatea si unde incepe fictiunea?

***

Se spune ca legendarul Bughidharma a stat in fata unui zid timp de noua ani, asteptind iluminarea. Si iluminarea a venit din zid. Iar acest zid era insasi constiinta lui Bughidharma. Iluminarea a fost ca un ecou: o rasfringere a unei lumini ce s-a lovit de zid si apoi l-a iluminat pe intelept.

Ne intrebam insa: nu cumva aceasta lumina a venit tocmai din el, din Bughidharma, cel golit de constiinta, odata ce constiinta lui se afla in afara sa, devenise zidul in fata caruia ingenunchease Bughidharma? Lumina vine din gol? Si chiar daca vine din interiorul tau, e nevoie sa intilneasca o alta constiinta, un alt eu, pentru ca sa se reflecte in tine din nou. Cind acest altul nu exista, constiinta ta devine un alt eu sau macar il suplineste pe acesta.