Ada Milea sau bucuria de a fi copil

Nici nu mai tin minte daca intai am citit o scurta piesa de teatru semnata de Ada Milea, in „ArtPanorama", o foarte vie revista a tinerilor scriitori din anii ’90, editata de Dan Silviu Boierescu (pe atunci activ critic literar, de multi ani tinta invidiilor criticilor literari, in calitate de redactor-sef al revistei „Playboy" si al altor reviste glossy, in care pozeaza nud femei foarte frumoase) sau am ascultat primul ei album, Aberatii sinore. Interzis prostilor. Oricum, atat textul cu pricina, cat si muzica Adei Milea mi s-au fixat in memorie pentru ca stateau cu un picior (celalat nu stiu unde-l aveau proptit) in straniu, absurd, pentru ca mizau pe umorul negru – registre pe care le-am gustat dintotdeauna. De altfel, cine ii cunoaste discurile, nu are cum sa nu observe ca preferintele sale literare provin din aceasta zona: Gogol, Daniil Harms sunt nume de referinta. Oricum, e de neuitat primul contact cu muzica atat de simpla, atat de directa, dar atat de frapanta a Adei Milea: eram student si locuiam, in perfecta ilegalitate, intr-un camin de fete. Injghebasem acolo un grup de prieteni; aveam, cu totii, simtul umorului, citeam carti bune, ascultam muzica buna. Fiecare zi era un cenaclu, fiecare noapte era o mica petrecere. O intreaga Halima, ce mai atata vorba. Intr-o dupa-amiaza mohorata de iarna, fratele meu a intrat victorios in camera si ne-a anuntat ferm ca a facut o descoperire care o sa ne dea pe spate. Si a scos din buzunarul rucsacului o caseta (imi pun cenusa in cap: generatia mea a crescut inaintea erei digitale, ne-am alimentat enorma foame de muzica colectionand sute de discuri din vinil si casete – pe multe le mai pastrez si azi, ca pe niste fosile pretioase); a montat-o in casetofon si s-a lasat liniste. Vreme de cateva piese, nici unul dintre noi nu a reactionat. Era de rumegat. La un moment dat, cel mai naiv si mai stangaci dintre noi (adica eu, care sufeream de pe atunci din cauza unor antipatice, desi neconstientizate ticuri de critic literar) a rostit, ezitand: „Aduce a Andries". (Era de bine, Andries e si acum unul dintre muzicienii mei preferati.) Degeaba, era altceva. Cu totul altceva fata de tot ce ascultasem pana atunci. Ada Milea era, inca de la primele ei inregistrari, Ada Milea: un om care face muzica din orice, un om care transforma muzica in teatru si teatrul in joc muzical. Inteleptul si gurul grupului, Liviu, un tip mai trecut prin viata decat noi, boem, student de aproape doi lustri, obositor de inteligent si de citit, dar care zacea, tocmai atunci, rapus de o migrena, a izbucnit deodata energic: „Asta-i nebuna, nu se poate! E foarte fain ce canta asta aici!". Piesele acelui prim album au devenit, cel putin in grupul meu, clasice; versurile, simple si totusi adanci, s-au mutat automat, pentru o vreme, in replicile de zi cu zi.

De-a lungul anilor, am urmarit tot ce a mai inregistrat Ada Milea. Am vazut-o in destule concerte si de cele mai multe ori mi-a placut mai mult pe scena decat in studio. Cred ca acolo, in fata publicului, emotia se naste altfel, mai spontan, mai vie. Ada Milea are o disponibilitate iesita din comun pentru joc; parodia nu lipseste din partitura sa, dar nu e niciodata inutil malitioasa, demonstrativa. Nu e doar o interpreta, ci un actor capabil sa se miste cu o usurinta admirabila intre diferite registre muzicale, intre diferite stari. Nu stiu de ce, Ada Milea mi-a amintit mereu, ori de cate ori am vazut-o in concerte si atat cat am apucat sa o cunosc direct, de personajul lui Günter Grass din Toba de tinichea, Oskar Mazerath. Acesta refuza, pur si simplu, sa mai creasca, sa devina „om mare"; lua, altfel spus, decizia de a-si incremeni evolutia la stadiul copilariei. Tot ce face Ada Milea pare a se hrani dintr-o candoare pe care o pierdem atunci cand ne maturizam, dintr-o bucurie a jocului dupa care suspinam ca natangii toata viata, fara sa mai zarim evidenta: ca, in fond, depinde de noi sa mai ramanem, macar pentru o vreme, copii. Adei Milea i-a reusit, ceea ce si explica naturaletea, bucuria, firescul muzicii ei. De aceea, cred ca intalnirea cu poemul lui Gellu Naum despre simpaticul pinguin Apolodor este una cum nu se putea mai fericita. Aproape ca mi-e greu sa mai imprim poemului propria lectiune si propria voce. Ada Milea nu canta, ci interpreteaza, intra in pielea personajelor. Face, altfel spus, un spectacol cald, emotionant, delicat. Asta pentru ca se bucura alaturi de caraghiosul pinguin (toti pinguinii sunt nitel caraghiosi, de-asta si sunt atat de simpatici).

Cand doar am auzit despre ultima sa isprava, am clatinat din cap sceptic (uneori scepticismul poate fi nu doar nesuferit, ci si stupid): Ada Milea a inregistrat, impreuna cu Bobo Burlacianu si Cristi Rigman, un album pe versurile lui Ion Muresan, intitulat Alcool. A imprima poeziei lui Ion Muresan un alt ritm, o lectura diferita fata de cea a poetului (un extraordinar actor cu accente tragic-clovnesti el insusi, pe care l-am ascultat de zeci de ori recitandu-si textele vizionare, hipnotice parca) mi se parea aproape imposibil. Ei bine, dupa ce am ras-ascultat CD-ul, dupa ce am vazut si un concert in frumoasa cafenea Kiddo (alaturi de mine, autorul versurilor facea eforturi vizibile, ajutandu-se de o sticla de bere si de alta cu licoare transparenta, pe care o scotea perioadic dintr-o geanta in care domnea haosul dinaintea creatiei lumii, sa suporte atata celebritate si atata bucurie; e drept ca-l sustineau, chiar in aceasta ordine, Andreea si Emil Brumaru), pot spune ca m-am lasat convins: i-a iesit. De ce? Pentru ca, alaturi de cei doi parteneri de spectacol, Ada stie sa se bucure de poezia lui Ion Muresan. O interpreteaza in felul sau, o pune in scena si o face sa fie a sa. Iese o muzica vesela si trista (mai mult trista), cu accente ludice si apasatoare, cu alunecari catre absurd, dar si cu melancoliile sale. E, parca, altceva fata de tot ce a inregistrat Ada pana acum, dar e, in acelasi timp, 100% Ada Milea. Adica un spectacol de cea mai buna calitate. Facut cu bucurie pentru a produce bucurie.

* Bogdan Cretu este lector la Catedra de Literatura romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza" Iasi